Când asta devenea imposibil, trecea la glume. Mă săturasem de stilul lui direct și de jovialitatea lui. Dacă ar fi fost întrebat (sau așa, cel puțin, credeam eu), orice individ de pe stradă ar fi răspuns că Olaf sau eu eram asemănători lui — nu noi eram neobișnuiți, ci trecutul nostru, el era neobișnuit. Pe de altă parte, Dr. Abs în schimb și toți cei de la Adaptare știau bine că eram în mod hotărât diferiți. Această diferență nu era un semn de distincție, ci doar o barieră în calea comunicării, a celui mai banal schimb de cuvinte, ce mai! a deschiderii unei uși, căreia iau dispărut clanțele — cu cât timp în urmă? — nu mai țineam minte, cincizeci sau șaizeci de ani.

Decolarea fu neașteptată. Nu se petrecu nici un fel de modificare a greutății, nici un sunet nu pătrunse în interiorul sigilat ermetic, umbrele traversau plafonul cu aceeași regularitate — sar putea să fi fost obișnuința înrădăcinată dea lungul atâtor ani, un vechi instinct, care mă anunță că la un anumit moment ne găseam în spațiu, deoarece era o certitudine, nu o presupunere.

Mă preocupa însă cu totul altceva. Zăceam pe jumătate lăsat pe spate, cu picioarele întinse, nemișcat. Ei cedaseră prea ușor înaintea hotărârii mele. Nici măcar Oswamm nu se opusese cine știe ce. Contraargumentele aduse de el și de Abs erau neconvingătoare — eu însumi aș fi putut găsi ceva mai bun. Insistaseră asupra unui singur aspect: fiecare dintre noi să zboare separat. Nici măcar numi purtaseră pică pentru că izbutisem săl stârneasc pe Olaf (deoarece, dacă naș fi fost eu, cu siguranță el ar fi acceptat să rămână mai mult timp acolo). Asta fusese ciudat. Mă așteptasem la complicații, ceva care urma sămi strice planul în ultimele minute, dar nu se întâmplase nimic, și iată că zburam. Această ultimă călătorie avea să dureze cincisprezece minute.

Era limpede, ceea ce hotărâsem, precum și modul de realizare, faptul că aveam să le solicit devansarea plecării nu îi surprinsese.