Probabil că aveau catalogată reacția de acest tip, era un model comportamental caracteristic unui viteaz ca mine; căpătase un anumit număr în tabelele lor psihotehnice. Îmi permiseseră să zbor — de ce? Deoarece experiența le spusese că nu aveam să fiu capabil să mă descurc pe cont propriu? Totuși cum putea fi vorba de așa ceva, când această întreagă escapadă „de independență” implica zborul de la un terminal la altul, unde mă aștepta cineva din sucursala pământeană Adapt, iar eu nu trebuia să fac altceva decât săl caut întrun loc prestabilit?

Se întâmplă ceva. Am auzit glasuri ridicate. Mam aplecat peste brațul fotoliului meu. La câteva rânduri în față, o femeie împinse stewardesa, care, cu o mișcare lentă, de automat, cauzată parcă de împingere — deși aceasta nu fusese întratât de violentă — se împletici mergând cu spatele pe culoarul de trecere, iar femeia repetă:

— Nu permit! No las să matingă.

Nu zăream chipul femeii. Tovarășul ei o apucă de braț, spunândui ceva pentru a o calma. Care era înțelesul acestei scene? Ceilalți pasageri no băgau în seamă. Pentru a suta oară eram cuprins de un sentiment de teribilă înstrăinare. Am ridicat ochii spre stewardesa care se oprise lângă mine șimi zâmbea ca mai înainte. Nu era doar un zâmbet exterior de politețe oficială, un zâmbet care să mascheze un incident neplăcut. Femeia nu se prefăcea a fi calmă, era calmă cu adevărat.

— Ceva de băut? Prum, extram, morr, cidru?

Un glas melodios. Am clătinat din cap. Voiam săi spun ceva amabil, dar nam putut pronunța decât întrebarea stereotipă:

— Când aterizăm?

— Peste șase minute. Doriți să mâncați ceva? Nu trebuie să vă grăbiți. Puteți rămâne să mâncați chiar după aterizare.

— Nu, mulțumesc.

Stewardesa se îndepărtă. În aer, chiar înaintea ochilor mei, pe speteaza fotoliului din față, se aprinse un indicator STRATO, parcă scris cu capătul arzător al unei țigări.