Mam aplecat înainte, ca să văd de unde provenea indicatorul, și mam strâmbat. Spătarul fotoliului meu se deplasase odată cu mine, agățânduse elastic de umeri. Știam deja că mobilierul se adapta fiecărei modificări a poziției, dar uitam mereu. Nu era o senzație plăcută — aveam impresia că cineva îmi urmărea fiecare gest. Am vrut să revin la poziția inițială, dar probabil că mam mișcat prea repede. Fotoliul înțelese greșit și se rabată aproape complet orizontal, aidoma unui pat. Am sărit în picioare. Era idiot! încă o dovadă. În cele din urmă, mam așezat. Literele roșietice STRATO pâlpâiră și se transformară în altele: TERMINAL. Nici o zgâlțâitură, nici un avertisment, nici o sonerie. Nimic. Un glas îndepărtat răsună precum goarna unui poștalion, patru uși ovale se deschiseră în capătul unui culoar, și înăuntru năvăli un vuiet atotcuprinzător, cavernos, precum cel al mării. Vocile pasagerilor care își părăseau locurile erau complet înecate în el. Am rămas în fotoliu în vreme ce ei ieșeau, un șir de siluete plutind prin fața luminilor din exterior, verde, violaceu, purpuriu — un adevărat bal mascat. Apoi dispărură. Mam ridicat. Mecanic, miam aranjat puloverul. Cumva mă simțeam nelalocul meu, cu mâinile goale. Prin ușa deschisă pătrundea un aer mai rece. Mam răsucit. Stewardesa stătea lângă peretele despărțitor, fără săl atingă cu spatele. Purta pe chip același zâmbet senin, adresat șirurilor goale de fotolii, care acum, singure, începuseră să se plieze, să se strângă aidoma unor flori cărnoase, unele mai repede, altele ceva mai încet — acestea erau singurele mișcări în vuietul uriaș amintind de ocean, ce se revărsa prin deschizăturile ovale. „No lăsa să matingă!” Brusc am descoperit în zâmbetul ei ceva suspect. Din ușă iam spus:

— La revedere…

— Recepționat.

Semnificația acelui răspuns, atât de ciudat pe buzele unei tinere frumoase, nam priceputo imediat, pentru că mia ajuns la urechi când eram cu spatele la stewardesă, pe jumătate ieșit.