Coborâsem piciorul în căutarea unei trepte, dar nu exista nici o treaptă. Între fuselajul metalic și marginea platformei se căsca o deschidere lată de un metru. Dezechilibrat, nepregătit pentru o asemenea capcană, am executat o săritură stângace și, în aer încă, am simțit un câmp de forță invizibil prinzândumă de dedesubt, astfel încât am plutit în gol și mam trezit cu picioarele atingând moale o suprafață albă, elastică. Probabil că în timpul săriturii nu avusesem o expresie prea inteligentă întipărită pe față — am simțit mai multe priviri amuzate, sau cel puțin așa mi sa părut. Racheta cu care sosisem se afla acum întrun doc adânc, despărțită de marginile platformelor printrun abis neprotejat. Ca din întâmplare, mam apropiat de zona aceea și, pentru a doua oară, am simțit o rezistență invizibilă care mă împiedica să traversez hotarul cel alb. Aș fi dorit să descopăr sursa acestei forțe ciudate, dar brusc, de parcă maș fi deșteptat din somn, miam dat seama: mă găseam pe Pământ.

Un val de trecători mă luă cu el; înghesuit, mam deplasat înainte împreună cu mulțimea. Am avut nevoie de un moment să percep, întradevăr, mărimea sălii. Era oare o sală? Nici un perete: o explozie aeriană, sclipitor de albă, de aripi incredibile; între ele, coloane, construite nu din materie, ci din mișcări amețitoare. Erau jeturi verticale dintrun lichid mai dens decât apa, iluminate din interior de reflectoare colorate? Nu… erau tunele verticale din sticlă prin care circulau în sus vehicule având viteze colosale? Acum eram complet derutat. Permanent împins și înghesuit în furnicarul mulțimii, am încercat să mă îndrept spre un spațiu mai liber, însă aici nu exista așa ceva. Fiind cu un cap mai înalt decât cei din jur, am izbutit să văd că racheta, goală acum, se îndepărta — ba nu, noi eram cei care glisam înainte, odată cu platforma. De deasupra, luminile izbucneau în vâlvătăi, iar în ele oamenii scânteiau și pâlpâiau.