
Nu știam încotro să privesc. În fața mea stătea un bărbat îmbrăcat în ceva pufos, aidoma blănii, care, când era atinsă de lumină, scânteia ca metalul. Ținea de braț o femeie în stacojiu. Purta pe ea ceva, parcă numai ochi mari, ochi de păun, iar ochii clipeau. Nu era iluzie — întradevăr, ochii de pe veșmintele ei se deschideau și se închideau. Banda, pe care mă aflam înapoia celor dpi și printre alți vreo duzină de oameni, își spori viteza. Între suprafețe de sticlă de culoarea alburie a fumului se deschideau pasaje iluminate colorat, cu plafoane transparente, călcate continuu de sute de tălpi mergând pe deasupra, la etajul superior; vuietul atotcuprinzător când creștea, când scădea, pe măsură ce mii de glasuri omenești și sunete — de neînțeles pentru mine, limpezi pentru ei — erau înghițite de fiecare tunel succesiv al acestei călătorii a cărei destinație no cunoșteam. În depărtare, spațiul continua să fie brăzdat de fulgerele unor vehicule necunoscute mie — poate aparate de zbor, deoarece din când în când își schimbau brusc direcția, în jos sau în sus, spiralând în spațiu; așteptam, fără să vreau, un accident teribil, deoarece nu zăream nici fire de ghidaj, nici șine, în caz că ar fi fost trenuri suspendate.
