Când uraganele încețoșate de mișcarea vertiginoasă se opreau pentru un moment măcar, dinapoia lor se iveau, maiestuoase și lente, suprafețe uriașe pline de oameni, aidoma unor stații zburătoare, îndreptânduse în diferite direcții, trecând una pe lângă cealaltă, urcând și pârând că se contopesc datorită iluziilor perspectivei. Era dificil săți oprești ochiul pe ceva care nu se găsea în mișcare, deoarece toată arhitectura înconjurătoare părea că este alcătuită numai din mișcare, din schimbări și chiar ceea ce, inițial, crezusem că este un tavan boltit erau, de fapt, etaje suprapuse, etaje care acum lăsau loc altora, și mai înalte. Deodată, o lumină purpurie intensă, de parcă un foc atomic izbucnise undeva, hăt departe în inima clădirii, pătrunse prin sticla plafoanelor, a coloanelor misterioase, reflectânduse în suprafețe argintii; sângera în fiecare colț, în interiorul coridoarelor ce lunecau în jur, în trăsăturile oamenilor. Verdele necontenitelor neoane săltărețe deveni întunecat; albul lăptos al contraforților parabolici se transformă în trandafiriu. În această bruscă saturare a văzduhului cu roșu pândea o prevestire a catastrofei, sau cel puțin așa mi se părea, însă nimeni nu acorda cea mai mică atenție schimbării. Nu miam putut da seama când sa limpezit totul.

De ambele părți ale rampei noastre apărură cercuri verzi, rotitoare, ca niște unde de neon suspendate în aer, după care, unii oameni coborâră spre ramificația ce se apropia a unei alte rampe sau promenade; am observat că puteai păși prin liniile verzi ale acelor lumini fără probleme, de parcă ar fi fost imateriale.

Pentru o vreme mam lăsat purtat de banda albă, până ce miam dat seama că probabil mă găseam deja în afara stației și că panorama aceea fantastică de sticlă înclinată sub diferite unghiuri, care apărea permanent pe punctul de a decola, nu era altceva decât orașul pe carel părăsisem și care exista acum numai în memoria mea.