— Nu-mi vinde mie gogoşi, pufni Peter.

— Scrie aşa: „N-am murit de moarte naturală. M-a ucis Peter şi, dacă nu l-a omorât deja pe Andrew, o va face în curând.” Nu-i suficient ca să te condamne, dar ajunge ca să nu fii niciodată votat.

— Tu eşti acum monitorul lui, spuse Peter. Ar fi bine să-l supraveghezi, zi şi noapte. Ar fi bine să stai tot timpul lângă el.

— Ender şi cu mine nu suntem proşti. Avem note la fel de bune ca şi tine. Ba chiar mai bune, la unele materii. Suntem nişte copii teribil de inteligenţi. Nu eşti cel mai deştept, Peter. Eşti numai cel mai mare.

— Da, ştiu. Va veni însă o zi când nu vei fi lângă el, când vei uita. Brusc îţi vei aminti şi vei fugi la el. Şi-o să-l găseşti, viu şi nevătămat. Iar data următoare n-o să te mai sperii atât de tare şi nici n-o să mai alergi. Şi, de fiecare dată, îl vei găsi nevătămat. Şi-o să crezi c-am uitat. Chiar dacă o să-ţi aminteşti ce-ţi spun acum, o să crezi c-am uitat. Aşa vor trece anii. Apoi va avea loc un groaznic accident, iar eu îi voi găsi trupul şi voi plânge în hohote lîngă el şi tu o să-ţi aminteşti conversaţia asta, Vally, dar îţi va fi ruşine de tine însăţi că ţi-ai amintit-o, deoarece o să ştii că eu m-am schimbat, că într-adevăr a fost un accident, că-i crud din partea ta să-ţi reaminteşti ce am spus într-o ceartă din copilărie. Numai că va fi adevărat. Eu o să scap, el o să moară şi tu nu vei face nimic, absolut nimic. Însă n-ai decât să crezi în continuare că eu sunt doar cel mai mare.

— Cel mai mare găozar, zise Valentine.

Peter sări în picioare şi se repezi spre ea. Fata se feri. Ender îşi smulse masca. Peter se trânti pe spate în patul său şi începu să râdă în hohote, foarte amuzat, până îi dădură lacrimile.

— Sunteţi grozavi voi doi, cei mai mari fraieri de pe planeta Pământ!

— Acum ne va zice că totul a fost o glumă, comentă Valentine.