— Nu-i absolut nimic de râs, se încruntă tatăl.

Ender îl urmă pe hol. Ofiţerul FI se sculă în picioare când îl văzu, dar nu întinse mâna spre băiat.

Mama îşi răsucea verigheta de pe deget.

— Andrew, rosti ea, niciodată n-am crezut că eşti un bătăuş.

— Stilson e în spital, spuse tatăl. L-ai aranjat destul de rău. Cu picioarele, Ender… n-a fost prea sportiv.

Ender clătină din cap. În privinţa lui Stilson, se aşteptase să vină cineva de la şcoală, nu un ofiţer al flotei. Era mai serios decât crezuse. Şi totuşi nu ştia ce altceva ar fi putut face.

— Ai vreo explicaţie pentru purtarea dumitale, tinere? întrebă ofiţerul.

Băiatul clătină iarăşi din cap. Nu ştia ce să spună, şi-i era teamă să nu se prezinte mult mai monstruos decât îl prezentau propriile sale fapte. „O s-accept pedeapsa, oricare ar fi ea”, îşi spuse. „Numai să terminăm odată.”

— Eram dispuşi să acordăm circumstanţe atenuante, urmă ofiţerul. Dar trebuie să-ţi spun că raportul n-arată deloc bine. L-ai lovit în testicule, apoi în faţă şi pe tot corpul, când era căzut… se pare că ţi-a făcut plăcere.

— Nu, şopti Ender.

— Atunci de ce-ai făcut-o?

— Era cu banda lui.

— Şi? Asta constituie o scuză?

— Nu.

— Spune-mi de ce ai continuat să-l loveşti? Îl doborâseşi deja.

— Doborându-l, am câştigat prima luptă. Voiam să le câştig şi pe următoarele, chiar atunci, ca să mă lase-n pace!

Ender nu se mai putu stăpâni, era prea înspăimântat, prea ruşinat de propriile sale fapte: deşi se străduise să n-o facă, plânse din nou. Nu-i plăcea să plângă. O făcea rareori; acum, în mai puţin de o zi, plânsese de trei ori. Şi de fiecare dată, fusese mai rău. Iar să te smiorcăi în faţa mamei, a tatei şi a ofiţerului, era de-a dreptul ruşinos.

— Aţi luat monitorul, spuse el. Trebuia să mă apăr, nu?

— Trebuia să fi cerut ajutorul unui adult, începu tatăl.