Ender simţi alte mâini atingându-l, însă nu le putu vedea. Se răsuci pe o parte şi căzu de pe masă.

— Prindeţi-l! strigă infirmiera.

— Ţine-l nemişcat…

— Tineţi-l dumneavoastră, domnule doctor, e prea puternic pentru mine…

— Nu pe toată! Îi blochează inima!

Ender simţi un ac înţepându-l deasupra gulerului cămăşii. Îl frigea, totuşi acolo unde se răspândea focul, muşchii i se relaxau treptat. Acum putea plânge de spaimă şi durere.

— Cum te simţi, Andrew? întrebă femeia.

Băiatul nu-şi mai amintea cum se vorbeşte. Îl ridicară pe masă. Îi verificară pulsul; făcură şi alte lucruri pe care nu le pricepea.

Glasul doctorului tremura atunci când vorbi:

— Când laşi câte trei ani chestiile-astea în copii, la ce te poţi aştepta? Îl puteam omorî, îţi dai seama? Îi puteam opri funcţiile creierului.

— În cât timp trece efectul sedativului?

— Ţine-l aici cel puţin o oră. Nu-l scăpa din ochi. Dacă peste cincisprezece minute nu-ncepe să vorbească, mă chemi.

„Îl puteam omorî… Eu nu sunt gândac.”

* * *

Reveni în clasa domnişoarei Pumphrey cu un sfert de oră înaintea sfârşitului cursului. Încă se mai clătina.

— Te simţi bine, Andrew? întrebă domnişoara Pumphrey.

Încuviinţă.

— Ai fost bolnav?

Scutură din cap.

— Nu arăţi prea bine.

— N-am nimic.

— Ar fi bine să te aşezi, Andrew.

Porni spre locul său, dar se opri. „Ce căutam? Nu mai ţin minte ce căutam…”

— Locul tău este acolo, spuse domnişoara Pumphrey.

Se aşeză, dar îi trebuia altceva, ceva ce pierduse. „O să-l găsesc mai târziu…”

— Monitorul tău…, şopti fata din spatele lui.

Andrew înălţă din umeri.