— Monitorul, spuse ea către ceilalţi.

Băiatul întinse mâna şi-şi pipăi ceafa. Simţi un plasture. Monitorul dispăruse. Acum era ca toţi ceilalţi.

— Eşti necăjit, Andy? întrebă un băiat aflat pe celălalt rând, mai în spate. Nu-şi putea aminti cum îl chema. „Peter… Nu, ăsta era altul.”

— Linişte, domnule Stilson, rosti domnişoara Pumphrey.

Stilson pufni.

Domnişoara Pumphrey explica înmulţirea numerelor. Ender se juca, desenând contururile unor insule muntoase, şi comandând pupitrului să le prezinte tridimensional, în rotaţie. Desigur, profesoara ştia că nu era atent, dar nu-l deranja. Ender cunoştea întotdeauna răspunsul, chiar şi atunci când ea îl credea neatent.

În colţul pupitrului apăru un cuvânt, care porni să dea ocol perimetrului. La început era răsturnat şi inversat, totuşi Ender îl citi cu mult înainte să ajungă pe latura de jos a pupitrului, unde căpătă poziţia normală.

Băiatul zâmbi. El descoperise primul cum putea expedia misive umblătoare — şi chiar atunci când un duşman necunoscut vorbea urât despre el, metoda prin care o făcea îl favoriza. Nu era vina lui că era un Terţ. Ideea fusese a guvernului, ei o autorizaseră — cum altfel ar fi putut urma şcoala un Terţ ca Ender? Iar acum dispăruse şi monitorul. Experimentul numit Andrew Wiggin nu reuşise. În caz contrar, era sigur că le-ar fi plăcut să abroge decretele care-i făcuseră posibilă naşterea. A dat greş, atunci opriţi experimentul!

Soneria ţârâi. Toţi deconectau pupitrele, sau îşi scriau mesaje personale. Unii expediau lecţii sau notiţe în calculatoarele de acasă. Câţiva se adunaseră în jurul imprimantelor, aşteptând hârtiile pe care le comandaseră. Ender îşi răşchiră degetele peste mini-tastatura de pe marginea băncii şi se întrebă cum oare îşi simţeau adulţii mâinile. Probabil că mari şi stângace, cu degete groase, butucănoase şi palme grele. Bineînţeles, aveau tastaturi mai late — dar cum ar fi reuşit degetele lor masive să deseneze o linie fină, aşa cum putea Ender; atât de precisă încât o putea încolăci de şaptezeci şi nouă de ori într-o spirală ce se întindea din centrul pupitrului până la marginea lui, fără să atingă vreodată spirele între ele. Era un mod de a-şi trece timpul, în vreme ce profesoara vorbea despre aritmetică. Aritmetică! Valentine îl învăţa aritmetica de la trei ani.