— Nu te simţi bine, Andrew?

— Ba da, domnişoară.

— Vezi să nu pierzi autobuzul.

Ender încuviinţă şi se sculă. Ceilalţi copii plecaseră. Însă cei răi aveau să-l pândească. Monitorul nu mai exista pe ceafa lui, auzind ceea ce auzea el şi zărind ceea ce zărea el. Acum îi puteau spune orice doreau, îl puteau chiar lovi — nimeni nu-i mai vedea, şi nimeni n-ar fi venit să-l salveze pe Ender.

Monitorul avusese anumite avantaje şi urma să simtă din plin lipsa lor.

Bineînţeles, Stilson îl aştepta. Fără să fie mai voinic decât majoritatea copiilor, îl întrecea totuşi pe Ender. În plus, era însoţit şi de alţi băieţi. Întotdeauna umbla cu ei.

— Hei, Terţule!

„Nu-i răspunde. Nu spune nimic.”

— Hei, Terţule, cu tine vorbim, Terţule, băi, iubitorule-de-gândaci, cu tine vorbim!

„Habar n-am ce să-i răspund. Orice aş zice, ar agrava şi mai mult situaţia. Mai bine, tac.”

— Băi, Terţule, băi, rahatule, ai amuţit? Ziceai că eşti mai grozav ca noi, da' ţi-ai pierdut papagalul, Terţule, n-ai decât un plasture pe gât!

— Mă lăsaţi să trec? întrebă Ender.

— Dacă-l lăsăm să treacă? Merită să-l lăsăm să treacă?

Râseră cu toţii.

— Sigur c-o să te lăsăm. Mai întâi o să lăsăm să-ţi treacă o mână, dup-aia fundul, dup-aia o bucată de picior…

— Unde-i papa-ga-lul? Unde-i papa-ga-lul?

Stilson îl împinse cu mâna; apoi, altcineva din spate îl îmbrânci îndărăt.

— Ferăstrău, că-i mai rău! chicoti un glas.