Ender nu vedea în Peter băiatul frumos de zece ani pe care-l zăreau adulţii, cu păr negru, des şi rebel şi un chip ce ar fi putut aparţine lui Alexandru cel Mare. Îl privea pe fratele său doar pentru a detecta furia sau plictiseala, stările periculoase care aduceau aproape întotdeauna suferinţa. Acum, când ochii lui Peter descoperiră plasturele de pe gât, apăru scânteierea rău-prevestitoare.

Valentine o zări şi ea.

— De azi e la fel ca noi, rosti ea încercând să-l liniştească.

Peter nu se lăsă însă domolit.

— La fel ca noi? Şi-a ţinut căpuşa până la şase ani! Tu când ai pierdut-o pe-a ta? Aveai trei ani. Mie mi-au luat-o la cinci ani. El aproape c-a reuşit, nenorocitul, gândacul naibii!

„E bine”, îşi spuse Ender. „Vorbe, şi iar vorbe. Peter… Vorbăria e minunată…”

— Ei bine, continuă Peter, acum îngerii tăi păzitori nu te mai veghează. Nu mai verifică monitoarele să vadă dacă nu simţi durere, s-asculte ce-ţi spun, să vadă ce-ţi fac. Ce zici? Eh, ce zici de chestia asta?

Ender strânse din umeri.

Brusc, Peter zâmbi şi bătu din palme cu o falsă veselie.

— Hai să ne jucăm de-a gândacii şi astronauţii, spuse el.

— Unde-i mama? întrebă Valentine.

— Afară, răspunse Peter. Eu sunt şeful.

— Cred c-o să-l chem pe tata.

— N-ai decât, făcu Peter. Ştii că nu-i niciodată acasă.

— Bine, hai să ne jucăm, încuviinţă Ender.

— Tu o să fii gândacul, spuse Peter.

— Lasă-l măcar o dată să fie astronaut, interveni Valentine.

— Ia mai ţine-ţi pliscul! o repezi Peter. Haide sus şi alege-ţi armele.

N-avea să fie un joc corect, Ender o ştia. Nu se punea problema învingătorului. Când puştii se jucau pe coridoare, gândacii nu câştigau niciodată şi, uneori, jocul devenea violent. Însă aici, în apartamentul lor, avea să fie rău de la bun început, iar gândacii nu puteau pur şi simplu să fugă, aşa cum se întâmplă în războaiele adevărate. Trebuiau să rămână în joc atât cât voia astronautul.