Peter trase sertarul cel mai de jos şi scoase masca de gândac. Mama se supărase pe el atunci când o cumpărase, însă tata fusese de părere că războiul n-avea să ia sfârşit doar pentru că ascunzi măştile şi le interzici copiilor pistoalele-laser jucării. Mai bine să se joace de-a războiul, şi să aibă o şansă în plus de supravieţuire, când urmau să revină gândacii.

„Dacă voi supravieţui jocurilor,” se gândi Ender. Îşi puse masca. Se strânse în jurul feţei sale precum degetele unei mâini. „Dar nu aşa simte un gândac”, îşi spuse băiatul. „El nu poartă chipul acesta ca pe o mască, este chiar chipul lui. Oare pe planetele lor, gândacii se joacă cu măşti de oameni? Şi oare cum ne numesc ei? Viermii, pentru că suntem atât de moi şi lunecoşi în comparaţie cu ei.”

— Ai grijă, Vierme, rosti el.

De abia îl putea vedea pe Peter prin găurile pentru ochi. Fratele său rânji:

— Vierme, da? Bine, gândăcel mititel, ia să vedem cum ţi se sparge căpşorul!

Ender nu văzu lovitura, ci intui doar o uşoară deplasare a centrului de greutate al lui Peter; masca nu-i permitea vederea periferică.

Pe neaşteptate, simţi durerea şi şocul izbiturii în ureche; îşi pierdu echilibrul şi căzu.

— Nu vezi prea bine, gândace? chicoti Peter.

Ender încercă să-şi scoată masca. Fratele lui îi atinse testiculele cu vârful piciorului.

— N-o scoate, şuieră el.

Băiatul îşi coborî mâinile.

Peter îl apăsă cu talpa. Durerea fulgeră prin Ender; se chirci.

— Nu te strânge, gândacule! O să te disecăm. În sfârşit, am pus laba pe unul viu dintre voi şi-o să aflăm cum funcţionaţi.

— Peter, gata…, spuse Ender.

— „Peter, gata”. Foarte bine! Deci gândacii ne pot ghici numele. Puteţi vorbi ca nişte copilaşi drăguţi, ca să vă iubim şi să fim drăguţi cu voi. Dar nu ţine! Eu îmi dau seama ce sunteţi de fapt. Au vrut să fii om, Terţişorul, dar de fapt eşti un gândac, şi-acum se vede.