— Şi care e obiceiul?

— Trebuie să ne luptăm fără arme, imediat ce rosteşti provocarea. Sau unul dintre noi trebuie să-şi ceară scuze.

Louis se ridică. Ştia că era sinucidere curată, dar n-avea ce face: ar fi trebuit să-şi aducă aminte care erau obiceiurile.

— Dinte contra dinte, gheară contra unghie, te provoc la luptă, deoarece nu putem împărţi Universul în pace!

Fără să-şi ridice capul, Kzinul căruia i se spunea Hroth vorbi:

— Trebuie să-ţi cer scuze în numele tovarăşului meu, Interlocutorul.

— Poftim? exclamă Louis.

— Aceasta este funcţia mea, explică Kzinul cu dungi galbene. A te afla mereu în situaţii în care trebuie să lupţi sau să-ţi ceri scuze este o constantă a firii Kzinti. Ştii ce se întâmplă când luptăm. Astăzi, numărul nostru este a opta parte din câţi eram odată, înainte ca Kzinii să-i fi întâlnit pe oameni. Coloniile noastre sunt acum coloniile voastre, speciile care au fost în sclavia noastră sunt acum libere, deţin tehnologii umane şi au adoptat etica umană. Atunci când trebuie să ne cerem scuze sau să luptăm, funcţia mea este de a cere scuze.

Louis se aşeză la loc. Se părea că avea să scape cu viaţă.

— N-aş vrea slujba ta pentru nimic în lume! spuse el.

— Fireşte că nu, dacă ar fi trebuit să lupţi cu un Kzin cu mâinile goale. Dar Patriarhul crede că sunt inutil în alte treburi. Inteligenţa mea este scăzută, sănătatea proastă, coordonarea mişcărilor îngrozitoare. Cum altfel mi-aş putea păstra numele?

Louis îşi sorbi încet băutura, rugându-se ca altcineva să schimbe subiectul. Kzinul umil îl făcea să se simtă stânjenit.

— Acum să mâncăm! spuse cel numit Interlocutorul. Doar dacă misiunea noastră nu este urgentă…