Louis Wu cunoştea persoane care închideau ochii atunci când foloseau o cabină de transfer. Schimbarea bruscă de peisaj le provoca ameţeală. În concepţia lui, asta era o prostie, dar unii dintre prietenii săi erau chiar şi mai tâmpiţi decât atât.

Ţinu ochii deschişi în timp ce programă cabina. Ceilalţi dispărură. Cineva strigă:

— Hei, s-a întors!

În dreptul uşii se formă o grămadă. Louis se văzu nevoit să depună eforturi pentru a o putea deschide.

— Sunteţi cu toţii mai tâmpiţi decât Finagle. N-a plecat acasă nimeni dintre voi?

Îşi desfăcu braţele, ca şi cum ar fi vrut să-i cuprindă pe toţi, apoi se aruncă înainte, precum un plug de zăpadă, încercând să-i urnească din loc.

— Faceţi loc, ţopârlanilor! Mai aştept pe cineva.

— Grozav! răcni o voce în urechea sa.

O mână anonimă îi desfăcu degetele şi i le îndoi în jurul unui bol cu băutură. Louis îi îmbrăţişă pe cei şapte-opt oaspeţi din raza sa de acţiune şi zâmbi mulţumit.

Louis Wu. De la distanţă părea un oriental, cu pielea galben-pal şi părul alb, lins. Luxoasa sa robă albastră era drapată cu grijă, astfel încât să nu-i stânjenească mişcările, deşi acest lucru părea imposibil.

De aproape, însă, totul se dovedea a fi fals. Pielea lui nu avea culoarea galben-maronie, ci uşor galben-crom, specifică personajelor din cărţile cu benzi desenate dedicate lui Fu-Machu. Coada îi era prea groasă; nu albise din cauza vârstei, ci fusese vopsită, având o uşoară tentă de albastru, culoarea luminii unui soare pitic. La fel ca ceilalţi locuitori insipizi ai şesurilor, şi Louis Wu purta culorile la modă.