Nessus, Păpuşarul, ieşea tropăind din cabină.

Louis se gândise la treaba asta pe când plecau din localul lui Kruşenko. Încercase să-l convingă pe Nessus să le divulge ceva mai mult în legătură cu destinaţia lor. Dar Păpuşarului îi era teamă de undele-spion.

— Atunci, haideţi la mine acasă, sugerase Louis.

— Dar oaspeţii tăi?

— N-or să umble şi prin biroul meu. Iar acesta este ecranat şi verificat împotriva ascultărilor. La urma urmei, gândeşte-te ce senzaţie veţi face la petrecere! Presupunând că a mai rămas cineva pe acolo.

Impactul fu pe măsura aşteptărilor. Tropăitul copitelor Păpuşarului deveni brusc singurul zgomot din încăpere. În spatele său se materializă Interlocutorul Animalelor. Kzinul studie marea de feţe umane care-i înconjura. Apoi, încet, îşi dezgoli colţii.

Cineva îşi deşertă pe jumătate paharul în palma făcută căuş. Marele gest de întâmpinare. Din zona unui copac-orhidee se auziră murmure nervoase. Oamenii se îndepărtară de cabina de transfer. Se auzeau comentarii: „Eşti treaz, îi văd şi eu. Pilule contra mahmurelii? Să mă uit în buzunare. A dat o petrecere a dracului de reuşită, nu? Cum îi zice lucrului ăluia?”

Nu ştiau cum să-l catalogheze pe Nessus. Cei mai mulţi îl ignorau pe Păpuşar, de teamă ca prin comentariile lor să nu dea dovadă de ignoranţă. Reacţionau şi mai ciudat în privinţa Interlocutorului. Odinioară cel mai temut adversar al omului, Kzinul era acum tratat cu deferenţă, ca un fel de erou.

— Vino după mine, i se adresă Louis Păpuşarului. — Cu puţin noroc, Kzinul avea să-i urmeze şi el. — Scuzaţi, şuiera acesta, croindu-şi drum prin mulţime şi mulţumindu-se să răspundă diverselor întrebări excitate şi/sau deconcertante doar cu o încruntare misterioasă.