Ajunşi în biroul său, Louis încuie uşa şi puse în funcţiune sistemul antiascultare.

— În ordine. Cine vrea să bea ceva?

— Dacă poţi încălzi nişte coniac, cred că aş putea să-l beau, răspunse Kzinul. Ba cred că aş putea să-l beau şi dacă nu l-ai încălzi.

— Nessus?

— Orice fel de suc de fructe ar fi bun. Ai suc fierbinte de morcovi? Louis se strâmbă dezgustat, dar programă barul automat care livră imediat bolul cu lichidul cerut de Păpuşar. În timp ce Nessus se aşeza pe piciorul său posterior pliat, Kzinul se aruncă pe o pernă gonflabilă care ar fi trebuit să explodeze sub greutatea sa. Unul dintre cei mai mari duşmani ai omului arăta acum caraghios, încercând să-şi ţină echilibrul pe o pernă pneumatică mult prea mică pentru gabaritul său.

Războaiele între oameni şi Kzini fuseseră numeroase şi teribile. Dacă ferocele făpturi ar fi câştigat primul război, oamenii ar fi ajuns în postura de sclavi şi animale de carne pentru eternitate. Dar Kzinii avuseseră mult de suferit în aceste războaie. De fiecare dată încercaseră să atace înainte de a fi pregătiţi. Cunoşteau prea puţin noţiunea de răbdare şi aproape deloc pe cele de milă sau de război limitat. Fiecare confruntare îi costase un procent important din populaţie, la care se adăugase şi pedeapsa confiscării câtorva dintre lumile locuite de ei.

De două sute cincizeci de ani, Kzinii nu mai atacaseră spaţiul controlat de oameni. Nu mai aveau cu ce să atace. De două sute cincizeci de ani, oamenii nu mai luaseră cu asalt lumile locuite de Kzini, şi nici un Kzin nu putea înţelege de ce nu o făcuseră. Aveau impresia că oamenii acţionau teribil de ilogic.

Kzinii erau duri şi iuţi la mânie, iar Nessus, un laş declarat, insultase într-un restaurant patru asemenea fiinţe.

— Mai povesteşte-mi, i se adresă Louis Păpuşarului, despre proverbiala voastră prudenţă. Am cam uitat amănuntele.

— Poate că n-am fost chiar cinstit cu tine, Louis. Specia mea mă socoteşte nebun.