Louis presupuse că acea ciudăţenie reprezenta doar un animal extraterestru. În acele capete turtite nu avea cum să fie loc şi pentru creiere. Apoi observă cocoaşa care se ridica la baza încrengăturii gâturilor, acolo unde coama se aduna într-un smoc protector, şi în minte îi reveniră noţiuni învăţate cu optsprezece decenii în urmă. Era un Păpuşar, un Păpuşar Pierson. Craniul şi creierul său se aflau sub cocoaşă. Nu era un animal, ci o fiinţă cel puţin la fel de inteligentă ca omul. Iar ochii, câte unul pentru fiecare cap, adânc încastraţi în alveolele lor osoase, îl priveau fix pe Louis Wu din două direcţii.

Louis încercă uşa. Era încuiată.

Era încuiat pe dinafară, dar putea să acţioneze comenzile cabinei de transfer şi să dispară. Aşa ceva, însă, nu-i trecu prin cap. Nu întâlneşti în fiecare zi un Păpuşar Pierson. Specia dispăruse din spaţiul cunoscut încă înainte ca Louis Wu să fi apărut pe lume.

— Te pot ajuta cu ceva? întrebă Louis.

— Poţi, răspunse fiinţa…

… cu o voce desprinsă, parcă, din visurile unui adolescent. Dacă Louis şi-ar fi putut închipui o femeie căreia să i se potrivească o asemenea voce, ea ar fi trebuit să aparţină Cleopatrei, Elenei din Troia, lui Marilyn Monroe şi lui Lorelei Hunz luate la un loc.

— Tanj!

Înjurătura părea mai potrivită ca oricând. Într-o traducere aproximativă, ea însemna: „Nu-i dreptate pe lume”. O asemenea voce n-ar fi trebuit să aparţină unui monstru cu două capete şi sex nedefinit.

— Nu te teme, spuse fiinţa, ştii că poţi fugi dacă vrei.

— La şcoală aveam planşe cu fiinţe asemenea ţie. Aţi dispărut de multă vreme… sau cel puţin aşa am crezut noi.