— Voi rămâne aici, îi spuse el Păpuşarului, dacă asta te face să te simţi mai în siguranţă.

— Nu. Va trebui să ne întâlnim.

Sub pielea cu aspect catifelat se observa structura muşchilor săi tensionaţi. Precedată de un clinchet, uşa cabinei de transfer se deschise şi Louis Wu păşi în încăpere.

Păpuşarul se îndepărtă câţiva paşi.

Louis se lăsă să cadă într-un fotoliu, mai mult pentru liniştea celuilalt decât pentru confortul său. Cineva care stă jos arată în general mai inofensiv. Fotoliul era de tip standard, autoajustabil, cu utilizare rezervată strict oamenilor. Abia acum Louis remarcă şi un miros firav, mai degrabă plăcut, ce îi amintea de un raft plin cu mirodenii şi eprubete de laborator.

Fiinţa rămase sprijinită pe cel de-al treilea picior pliat.

— Probabil că te întrebi de ce te-am adus aici. E, într-adevăr, nevoie de câteva explicaţii. De fapt, ce ştii despre specia mea?

— E mult de când am fost în liceu. Aţi avut odată un imperiu comercial, nu-i aşa? Iar ceea ce noi numim acum „spaţiul cunoscut” era doar o parte din el. Am aflat despre Trinoci de la voi, dar nu i-am întâlnit până acum vreo douăzeci de ani.

— Aşa este, am avut legături cu Trinocii. Dacă îmi amintesc bine, în principal prin intermediul roboţilor.

— Aşadar, aţi avut timp de câteva mii de ani un imperiu comercial ce se întindea în jur pe mii de ani-lumină, dar cu toate acestea aţi plecat, lăsând totul în urmă. De ce?

— Am fugit din faţa exploziei Nucleului galactic. Cum ai putut uita aşa ceva?

— Ştim despre explozia asta… (Vag, Louis îşi amintea că reacţia în lanţ a novelor din centrul galaxiei fusese de fapt descoperită de extratereştri.) Dar de ce a trebuit să fugiţi atât de devreme? Stelele din Nucleu au început să se transforme în nove în urmă cu aproape zece mii de ani, iar unda de lumină nu va ajunge aici decât peste alţi douăzeci de mii de ani.