— Oamenii, răspunse Păpuşarul, n-ar trebui să fie atât de liniştiţi. Cu siguranţă că veţi avea de suferit. Nu vă daţi seama de pericol?

Radiaţia care soseşte o dată cu frontul de lumină va face această regiune a galaxiei de nelocuit.

— Douăzeci de mii de ani înseamnă destul timp.

— Exterminarea, chiar dacă va avea loc peste douăzeci de mii de ani, rămâne totuşi exterminare. Specia mea a plecat în direcţia Norilor lui Magellan. Dar unii dintre noi au preferat să rămână, încercând să preîntâmpine situaţia în care migraţia noastră ar fi întâlnit acolo un pericol major. Asta s-a şi întâmplat.

— Serios? Ce pericol?

— Încă nu am voie să-ţi răspund la această întrebare, spuse Păpuşarul şi se întinse să ia ceva de pe masă. Dar poţi studia asta.

Louis, care se întrebase până atunci unde anume îşi ţinea Păpuşarul mâinile, remarcă faptul că acesta se servea de gurile sale ca de nişte mâini. Mâini dibace, mai observă el, în timp ce strania creatură se grăbea să-i ofere o hologramă. Buzele prelungi ale gurilor se extindeau cu câţiva centimetri dincolo de extremităţile dinţilor. Arătau la fel de uscate ca şi palmele unui om şi erau presărate cu excrescenţe asemănătoare unor mici degete. În spatele dinţilor paralelipipedici, tipici pentru un ierbivor, Louis zărise sclipirea unei limbi despicate.

Luă holograma şi se uită în interiorul ei.

La început, nu putu să-i găsească nici un sens, dar continuă s-o privească, aşteptând, căutând un indiciu. Holograma reprezenta un disc mic alb, extrem de strălucitor, aidoma unui soare de tip G0 sau K9 sau K8, tăiat de un fel de coardă cu o muchie neagră, dreaptă. Dar obiectul strălucitor nu putea fi un soare. Parţial acoperit de acesta, profilat pe fondul întunecat al spaţiului, se observa o dungă albastră azurie, perfect dreaptă, cu muchii bine definite, solidă şi artificială, şi mai lată decât discul luminos.