— Înalt de un metru şi acoperit cu o blană verde. Ca ET-i erau peste standard, dar ca oameni erau un vax — pur şi simplu nu le semănau. Poate peste încă vreun milion de ani. Conchistadorii, apăruseră însă mai devreme. Acum, evoluţia nu mai avea pasul unei mutaţii întâmplătoare, o dată la un mileniu, ci viteza navelor stelare ale Flotei Terrane.

— Hei, căpitane!

Davidson se răsuci, cu o reacţie întârziată doar cu o fracţiune de secundă, dar fu destul ca să-l nemulţumească. Planeta asta blestemată avea ceva în ea, în soarele auriu şi cerul albicios, în brizele molcome care aduceau arome de frunze şi polen, ceva care te făcea să visezi cu ochii deschişi. Hoinăreai, gândindu-te la conchistadori, la destin şi la alte chestii, şi începeai să te mişti încet şi leneş ca un creeche.

— 'Neaţa, Ok, îi răspunse şefului tăietorilor de lemne.

Negru şi vânos ca un cablu de oţel, Oknanawi Nabo era opusul fizic al lui Kees, da avea aceeaşi privire îngrijorată.

— Ai o clipă liberă?

— Sigur că da. Ce te frământă, Ok?

— Împuţiţii ăştia mici.

Se rezemară cu spatele de o balustradă ruptă. Davidson îşi aprinse prima marijuană a zilei. În lumina soarelui, fumul albăstrui şi cald se înălţa lent în văzduh. Pădurea dinapoia taberei, o fâşie netăiată, lată de cinci sute de metri, era plină de zgomote: pocnituri, trosnituri; scârţâituri, foşnete, fâşâituri, sunetele care populează totdeauna pădurile dimineaţa. Poiana aceea ar fi putut să fie Idaho în 1950. Sau Kentucky în 1830. Ori Galia în 50 î.e.n. „Tiu-ui”, ciripi în depărtare o pasăre.