— Şi eu crezusem. Oricum, gheţarii nu s-au format peste noapte…

Proverbul îi venise automat pe buze, dar mintea îi era în altă parte. Căzu pe gânduri. Mi l-am închipuit deplasându-mă de colo-colo, cu ceilalţi pioni, în jocul puterii sale.

— Ai venit în ţara mea, rosti în cele din urmă, într-un moment aparte. Lucrurile se schimbă. Pornim pe un drum nou. Deşi se pare că, mai degrabă, vom continua pe calea pe care am apucat-o. Sperasem că prezenţa şi misiunea dumitale ne-ar putea oferi o cu totul altă opţiune. Dar la momentul potrivit… şi în locul potrivit. Totul este extraordinar de riscant, domnule Ai.

Nemulţumit de generalităţile lui, am spus:

— Insinuezi că nu e momentul potrivit. Mă sfătuieşti să anulez audienţa?

Gafa mea suna şi mai rău în karhidish, dar Estraven nu reacţionă în nici un fel.

— Mă tem că numai regele are acest privilegiu, răspunse el încet.

— Oh, Doamne, da. N-am vrut să spun asta!

Mi-am lăsat fruntea în palme pentru un moment. Crescut în societatea deschisă, neconformistă a Terrei, n-aveam să-mi însuşesc niciodată protocolul şi impasibilitatea atât de apreciate de karhideni. Ştiam ce sunt regii, istoria Terrei e plină de ei, dar nu aveam o intuiţie, bazată pe experienţă, a privilegiului… n-aveam tact. Mi-am ridicat halba şi am sorbit o înghiţitură prelungă şi fierbinte.

— Ei bine, îi voi spune regelui mai puţine decât aş fi intenţionat s-o fac dacă puteam conta pe dumneata.

— Foarte bine.

— De ce? am întrebat.

— Domnule Ai, dumneata nu eşti nebun. Eu nu sunt nebun. Dar nici unul dintre noi nu este rege, înţelegi…? Bănuiesc că intenţionai să-i spui lui Argaven, în mod raţional, că misiunea dumitale aici este de-a încerca să înfăptuieşti o alianţă între Gethen şi Ecumen.