— Mă supraapreciezi, scumpule. Mai bine spune-mi cum e ea.

Am dat din umeri.

— Ca o sirenă, poate. De ce?

A fost rândul lui Ellen să dea din umeri.

— Aşa, din curiozitate. Dar pe mine cum mă prezinţi altora?

— Eu nu spun nimănui că semeni cu ceva.

— Mă jigneşti. Trebuie să semăn cu ceva, că doar n-oi fi unică?

— Tocmai asta e. Eşti unică.

— Atunci de ce nu m-ai luat cu tine anul trecut?

— Pentru că eşti o fiinţă de societate şi ai nevoie de un oraş în jurul tău. Tu nu poţi fi fericită decât aici, la Port.

— Dar nu sunt fericită, aici, la Port.

— Eşti mai puţin nefericită decât ai fi în oricare altă parte a acestei planete.

— Am fi putut încerca, spuse ea, după care îmi întoarse spatele ca să se uite în vale, la luminile portului.

— Ştii, zise după un timp, deşi eşti al naibii de urât, eşti atrăgător. Asta trebuie să fie.

Mi-am oprit mâna la câţiva centimetri de umărul ei.

— În plus, a continuat ea cu o voce calmă, golită de emoţie, eşti un coşmar care merge ca un om.

Am lăsat mâna în jos şi-am râs pe înfundate.

— Ştiu, am spus. Vise plăcute!

Am dat să mă întorc, dar m-a apucat de mânecă.

— Aşteaptă!

M-am uitat în jos, la mâna ei, apoi am privit-o în ochi şi iar mi-am îndreptat privirea spre mână. Mi-a dat drumul.

— Tu ştii că eu niciodată nu vorbesc adevărat, spuse.

Apoi râse, cu râsul ei delicat.

— …Şi m-am gândit la ceva pe care ar trebui să-l ştii, despre această călătorie. Donald Dos Santos este aici şi cred că o să meargă şi el.

— Dos Santos? Asta e ridicol!

— E sus, în bibliotecă, împreună cu George şi cu un arab de statură mare.

Am privit dincolo de ea, până jos, în port, urmărind umbrele care, ca şi gândurile mele, erau negre şi se mişcau încet pe străzile întunecoase.