— Un arab de statură mare? am zis eu, după un timp. Cu cicatrice pe mâini? Ochi galbeni? Cu numele de Hasan?

— Da, aşa este. L-ai mai întâlnit?

— A lucrat ceva pentru mine, în trecut, am recunoscut.

Şi am zâmbit, chiar dacă îmi îngheţa sângele, căci nu-mi place să ştie oamenii la ce mă gândesc.

— Zâmbeşti, zise ea. La ce te gândeşti?

Aşa e ea…

— Mă gândesc că tu iei lucrurile mult mai în serios decât aş fi crezut.

— Aiurea! Ţi-am spus de-atâtea ori că sunt o mincinoasă de mâna-ntâi. De fapt, chiar acum o secundă; şi mă refeream doar la o mică ciocnire dintr-un război mare. Şi ai dreptate când spui că aici sunt mai puţin nefericită decât aş fi în oricare alt colţ de pe Pământ. Aşa că poate vorbeşti cu George şi-l faci să-şi ia un serviciu pe Taler sau pe Bakab. Ce zici? Se poate?

— Da, am spus. Desigur. Nimic mai simplu. După ce-ai încercat asta timp de zece ani… Ce mai face colecţia lui de gândaci?

Ea schiţă ceva aducând a zâmbet.

— Creşte, răspunse. Sărind şi săltând. De asemenea, bâzâie şi se târăşte — iar unele dintre aceste târâtoare sunt radioactive, li tot spun, „George, de ce nu ieşi şi tu cu alte femei, în loc să-ţi petreci tot timpul cu gâzele astea?” Dar el dă din cap şi-şi vede de treabă. „George”, îi zic eu atunci, „într-o zi, una din urâţeniile astea o să te muşte şi-ai să rămâi impotent. Ce-o să te faci pe urmă?”. El îmi explică însă că aşa ceva nu se poate întâmpla şi-mi ţine prelegeri despre toxinele produse de insecte. Poate că, în realitate, nici el nu e altceva decât un gândac mare, în travesti. Am impresia că-i produce un fel de plăcere sexuală când le vede cum roiesc în containere. Nu ştiu ce altceva…

M-am întors şi am privit în interiorul sălii, pentru că faţa ei nu mai era a ei. Când, o clipă mai târziu, am auzit-o râzând, m-am răsucit în loc şi am scuturat-o de umăr.

— Okay. Acum ştiu mai multe ca înainte. Mulţumesc. O să ne vedem cât de curând.