Traversarea unei camere poate fi o treabă dificilă şi greoaie dacă aceasta este ticsită cu oameni, dacă toţi te cunosc, dacă toţi ţin în mână pahare şi dacă tu ai chiar şi cea mai uşoară tendinţă de a şchiopăta. Toate aceste condiţii erau îndeplinite. Aşa că…

Rumegând gândurile ascunse, am reuşit să mă strecor vreo şase metri pe lângă perete, la periferia masei de oameni, până am ajuns în enclava pe care doamnele tinere o fac întotdeauna în jurul celibatarului bătrân. El era acolo fără bărbie, aproape fără buze, cu părul pe ducă; iar expresia ce sălăşluise odată în această carne care-i acoperea craniul se retrăsese de mult în întunecimea ochilor lui; văzându-mă, aceştia au căpătat imediat expresia zâmbăreaţă a unui ultragiu iminent.

— Phil, am zis, dând din cap, nu oricine poate scrie o piesă ca asta. Auzisem eu c-ar fi o artă pe cale de dispariţie, dar acum o ştiu mai bine.

— Tot mai trăieşti, spuse, cu o voce cu şaptezeci de ani mai tânără decât ce mai rămăsese din el, şi tot întârziat, ca de obicei.

— Mă mustră conştiinţa, i-am răspuns, dar am fost reţinut la a şaptea aniversare a zilei de naştere a unei domnişoare, în casa unui vechi prieten (lucru adevărat, dar care nu avea nici o legătură cu situaţia de faţă).

— Toţi prietenii tăi sunt prieteni vechi, nu-i aşa? întrebă el.

Asta era o lovitură sub centură, pentru că îi cunoscusem cândva pe părinţii săi, de care acum abia îmi mai aminteam. Îi condusesem prin partea de sud a Erechteionului ca să le arăt Porticul Fecioarelor şi să precizez ce-a făcut Lordul Elgin cu restul — asta în timp ce-l căram pe umeri pe copilul cu ochi luminoşi si-i spuneam poveşti care, la vremea ridicării respectivelor construcţii, erau deja vechi.