— Ajunge ca să te transforme într-o fiinţă bizară, asta-i tot, ceva cam ca un spirit al locurilor — iar dumneata, în mod curios, apari la fel de ruinat ca şi locul acesta. Fără îndoială, eu nu voi ajunge niciodată la vârsta pe care-o ai, indiferent care-ar fi ea, însă am fost curios să ştiu ce fel de sensibilităţi poate cultiva o fiinţă umană căreia i se oferă un răstimp atât de îndelungat, mai ales dacă ţinem seama de poziţia pe care-o ocupi ca şef al problemelor de istorie şi artă ale Pământului. Iată deci care este motivul pentru care am apelat la serviciile dumitale, încheie el.

— Acum că m-ai găsit, aşa ruinat cum sunt, pot să-mi văd de treabă?

— Conrad!

Atacul venea din partea pipei.

— Nu, domnule Nomikos. Mai sunt şi considerente de ordin practic. Aici este o lume dură, iar dumneata ai o mare putere de supravieţuire. Te vreau alături de mine pentru că vreau să supravieţuiesc.

Am ridicat iarăşi din umeri.

— Bine, pe-asta am rezolvat-o. Acum ce mai urmează?

El chicoti.

— Îmi dau seama că nu-ţi prea plac.

— De unde ideea asta? Doar pentru că l-ai insultat pe-un prieten de-al meu, că mi-ai pus întrebări impertinente, că m-ai angajat dintr-o toană…

— …că ţi-am exploatat compatrioţii, că am transformat lumea voastră într-un bordel, că am demonstrat provincialismul deplin al rasei umane în comparaţie cu o cultură galactică infinit mai veche…

— Eu nu mă refer la rasa ta şi la rasa mea. Eu vorbesc din: punct de vedere personal. Şi, repet, mi-ai insultat prietenul, mi-ai pus întrebări impertinente şi m-ai angajat dintr-o toană.

— (Fornăit de ţap)… cu toate trei! Dar e o insultă la adresa umbrelor lui Homer şi Dante ca acest om să înalte imnuri pentru rasa umană!

— Pentru moment, el este cel mai bun pe care-l avem.