Părul Cassandrei are culoarea şi luciul măslinelor de Katamara. Mâinile-i sunt moi, cu degete scurte şi delicate. Ochii — negri ca tăciunele. E doar cu vreo zece centimetri mai scundă decât mine, ceea ce-i face graţia şi mai desăvârşită, eu având mult peste un metru optzeci. Desigur, la braţul meu orice femeie arată graţios, perfect şi impunător, pentru că eu nu am nimic din toate astea: obrazul meu stâng semăna, la vremea aceea, cu o hartă a Africii executată din diverse nuanţe de purpură, datorate ciupercii mutante cu care mă procopsisem de pe o pânză mucegăită, pe când dezgropam Guggenheim-ul pentru New York Tour; părul începe să-mi crească la un deget deasupra sprâncenelor; ochii mei sunt desperecheaţi. (Mă uit la oameni cu cel albastru, glacial, din dreapta, atunci când vreau să-i intimidez; cel căprui este pentru Priviri Sincere si Oneste). Port o cizmă ortopedică, deoarece piciorul meu drept e mai scurt.

Cassandra nu are însă nevoie de contraste. Ea este frumoasă.

Am întâlnit-o întâmplător, am urmărit-o cu disperare şi m-am însurat cu ea împotriva voinţei mele. (Acest ultim aspect a fost ideea ei). Eu, de fapt, nu mă gândeam la aşa ceva, nici chiar în ziua când mi-am adus caicul

Era o dimineaţă limpede. Începea a treia noastră lună împreună. Şi, odată cu ea, ultima mea zi în Insula Kos, din cauza unui telefon pe care-l primisem cu o seară înainte. Toate erau încă ude din cauza ploii din cursul nopţii, iar noi şedeam în curte, bând cafea turcească şi mâncând portocale. Ziua începea să-şi facă loc în lume. Din când în când sufla o briză umedă, făcându-ne pielea: ca de găină, pe sub pulovere, şi împrăştiind aburul cafelei.