— „Rodos dactylos Aurora…”, zise ea, atrăgându-mi atenţia.

— Da, am încuviinţat, dând din cap; e, într-adevăr, „cu degete trandafirii şi frumoasă”.

— Să ne bucurăm de ea.

— Da. Îmi pare rău…

Ne terminasem cafeaua şi fumam.

— Mă simt mizerabil, am spus eu.

— Ştiu. Dar nu trebuie.

— N-am ce-i face. Trebuie să plec şi să te las, şi asta nu-mi place deloc.

— S-ar putea să fie doar pentru câteva săptămâni.

Chiar tu ai spus-o. Pe urmă, ai să te întorci.

— Aşa sper, i-am răspuns. Totuşi, dacă va dura mai mult, o să trimit după tine. Încă nu cunosc toate locurile pe unde-am să hoinăresc.

— Cine este Cort Myshtigo?

— Un actor şi ziarist din Vega. Unul important. Vrea să scrie despre ce-a mai rămas din Pământ. Aşa că trebuie să merg cu el, să-i arăt. Eu. Personal. Fir-ar al naibii!

— Cine-şi ia un concediu de zece luni, ca să se plimbe cu barca, nu se poate plânge că se speteşte muncind.

— Ba eu mă pot plânge şi-am s-o fac. Se presupune-că slujba mea este o sinecură.

— De ce?

— În principal, pentru că aşa am făcut-o eu să fie. Am muncit din greu, douăzeci de ani, ca să transform compartimentul de Arte, Monumente şi Arhive în ceea ce este, iar de zece ani sunt în stadiul în care colaboratorii mei se pot descurca şi singuri, în toate problemele. Aşa am reuşit să-i fac să mă lase liber, să-mi spună să mai vin pe la birou doar din când în când, ca să semnez nişte hârtii şi între timp să fac ce-mi trăsneşte prin cap. Şi — deodată — această atitudine de ploconire, care-i cere unui comisar să se joace de-a ghidul cu un scriitoraş din Vega, într-o deplasare pe care-ar putea s-o organizeze orice angajat! Doar ăştia din Vega nu sunt dumnezei!

— Stai puţin, te rog, zise ea. Douăzeci de ani? Zece ani?

Simt că mă scufund.

— Tu n-ai nici măcar treizeci de ani!