Mă scufund şi mai mult. Aştept. Mă scol din nou.

— Off!… E ceva ce… În sfârşit, în felul meu, n-aş fi vrut să ajung să-ţi spun… Ia zi, tu câţi ani ai, Cassandra?

— Douăzeci.

— Aha! Ei bine, eu am cam de patru ori vârsta ta.

— Nu înţeleg.

— Nici eu. Şi nici doctorii… Pur şi simplu, m-am oprit undeva, între douăzeci şi treizeci de ani, şi de-atunci aşa am rămas. Bănuiesc că e un fel de… mă rog, o parte a mutaţiei mele speciale. Dar are vreo importanţă?

— Nu ştiu… Da!

— Va să zică nu-ţi pasă că sunt şchiop, că am prea mult păr şi nici chiar că am o faţă cum o am. De ce, atunci, te deranjează vârsta mea? Am tot ceea ce este necesar pentru un tânăr.

— Tocmai asta-i, că nu e chiar aşa, spuse ea, cu o finalitate incontestabilă. Dacă tu n-ai să îmbătrâneşti niciodată?

Îmi muşc buza.

— Mai devreme sau mai târziu mi se va întâmpla şi mie.

— Şi dacă va fi mai târziu? Te iubesc. Nu vreau s-ajung mai bătrână ca tine.

— Vei trăi până la 150 de ani. Există tratamentul S-S. Vei beneficia şi tu de el.

— Dar nu mă va menţine tânără, aşa cum eşti tu.

— Nici eu nu sunt cu adevărat tânăr. M-am născut bătrân.

Argumentele mele n-au reuşit s-o convingă. Începu să plângă.

— Mai avem ani şi ani în faţă, i-am spus eu. Cine ştie ce se va mai întâmpla între timp?

Asta a făcut-o să plângă şi mai tare.

Eu am fost totdeauna impulsiv. Judecata mea este, de regulă, destul de bună, dar se pare că mereu mă folosesc de ea după ce vorbesc, moment în care orice bază a unei viitoare conversaţii este deja distrusă.

Acesta e unul dintre motivele pentru care am un staff competent, o bună legătură prin radio şi sunt mai tot timpul plecat.

Există, totuşi, unele lucruri pentru care nu poţi delega pe altcineva. Aşa încât am zis: