— Uite ce-i, în interiorul tău ai şi tu o urmă din Materia Fierbinte. Mie mi-au trebuit 40 de ani ca să-mi dau seama că nu eram în vârstă de patruzeci de ani. Poate că şi cu tine e la fel. Eu nu sunt decât copilul din vecini…

— Cunoşti şi alte cazuri ca al tău?

— Păi…

— Nu, nu cunoşti.

Îmi amintesc că mi-am dorit atunci să mă fi întors în timp, la bordul navei mele. Nu pe acea corabie mare, ce zvârlea flăcări, ci pe vechea mea carapace, Golden Vanitie, undeva în largul portului. Îmi amintesc că mi-am dorit să fi tras iarăşi la chei şi, văzând-o acolo pe Cassandra pentru prima dată, să fiu în stare să iau totul de la început, fie povestindu-i imediat cum stau lucrurile, fie aranjând lucrurile în aşa fel, pentru viitor, încât să-mi ţin gura în legătură cu vârsta mea.

Era un vis frumos, dar, din păcate, luna de miere se terminase.

Am aşteptat până când ca s-a oprit din plâns şi i-am simţit din nou ochii aţintiţi asupra mea. Şi iar am aşteptat…

— E bine? am întrebat eu, într-un sfârşit.

— Destul de bine, mulţumesc.

I-am apucat mâna, acum indiferentă, şi-am apropiat-o de buze. „Rodos dactylos”, am şoptit eu, iar ea mi-a răspuns: „Poate că e bună ideea ca tu să pleci, măcar pentru un timp…”. Şi din nou briza aceea umedă a suflat aburul cafelei, înfiorându-ne pielea şi făcându-ne mâinile să tremure — a ei sau a mea, nu ştiu sigur care. Şi tot briza a scuturat frunzele, făcându-le să cadă peste capetele noastre.

— Ţi-ai exagerat vârsta faţă de mine? a întrebat ea. Măcar aşa, un pic?

Tonul vocii sugera că o acceptare ar fi cel mai înţelept răspuns. Aşa că i-am spus cu convingere: „Da”.

Atunci mi-a replicat cu un zâmbet, liniştită întrucâtva în privinţa umanităţii mele. Ca să vezi!…

Prin urmare, am stat acolo, mână în mână, privind cum vine dimineaţa. După un timp, Cassandra a început să fredoneze. Era un cântec trist, vechi de secole.