O baladă. În el se povestea despre un tânăr atlet, pe nume Themocles, care nu fusese niciodată biruit. Până la urmă ajunsese să se considere cel mai mare luptător din câţi existau. În final, el şi-a lansat provocarea dintr-un vârf de munte şi, fiind prea aproape de lăcaşul lor, zeii au reacţionat cu repeziciune: în ziua următoare, a intrat în oraş un băiat schilod, călare pe un câine mare, sălbatic. S-au luptat trei zile şi trei nopţi, Themocles şi băiatul, iar în cea de-a patra zi, băiatul i-a rupt adversarului său spinarea, lăsându-l acolo, pe câmp. Şi unde-i curgea sângele, acolo răsărea acea strigefleur

— De ce plângi? mă-ntrebă ea, deodată.

— Mă gândesc la imaginea de pe scutul lui Ahile, am spus, şi cât de groaznic e să fii animal educat; şi-apoi, nici nu plâng. Este apa care picură pe mine de pe frunze.

— Am să mai fac nişte cafea.

Spălând ceştile, pe când ea pregătea cafeaua, i-am spus ca în lipsa mea să aibă grijă de Vanitie, iar dac-o fi să trimit după ea, să ridice nava pe doc, înainte de a pleca. Mi-a răspuns că aşa va face.

Soarele se înălţă tot mai mult pe cer şi, după un timp, se auziră bătăi de ciocan din curtea bătrânului Aldones, meşterul de coşciuge. Ciclamele se treziseră şi ele, iar briza le aducea acum parfumul peste câmp, până la noi. Sus, pe boltă, ca o pată de rău augur, un liliac-păianjen plana în direcţia continentului. Ce-aş mai fi vrut s-apuc patul unei puşti, s-aud pocnetul puternic al armei şi să mă uit la zburătoare cum cade. Dar, pentru că singurele arme de foc despre care ştiam se aflau pe Vanitie, m-am mulţumit s-o privesc cum se şterge din vedere.

— Se zice că, de fapt. nu sunt de origine pământeană, îmi spuse Cassandra, uitându-se după animalul ce dispărea, şi c-ar fi fost aduse aici de pe Titan, pentru grădini zoologice şi alte asemenea instituţii.

— Aşa e.

— Se mai spune c-ar fi scăpat din cuşti pe timpul celor Trei Zile şi că, sălbăticindu-se, au crescut aici mai mari decât au fost vreodată în lumea lor.