— E ceva ce-ai vrea să iei cu tine?
— Ştii tu ce, dar nu se poate.
Skimmer-ul atinse solul şi uşa lui glisantă se deschise. Pilotul, purtând ochelari de zbor, întoarse capul.
— Am sentimentul că te paşte o primejdie, zise ea.
— Mă îndoiesc, Cassandra.
Coasta pierdută a lui Adam nu se poate restabili, nici prin presiune şi nici prin osmoză, slavă Domnului.
— La revedere, Cassandra.
— La revedere, „kallikanzaros”-ul meu.
Şi am intrat în skimmer, şi m-am înălţat dintr-un salt la cer, murmurând o rugăciune către Afrodita. Sub mine, Cassandra făcea semne cu mâna. În spatele meu, soarele îşi strângea plasa de lumină. Ne-am grăbit spre vest — şi-aici ar fi locul pentru o tranziţie lină, dar nu există aşa ceva. De la Kos la Port-au-Prince, drumul a înseninat patru ore, apă cenuşie, stele palide şi eu însumi furios. Atenţie la luminile colorate…
*
Sala era plină de oameni, o lună mare, tropicală, strălucea a petrecere, iar motivul pentru care eu le puteam vedea pe amândouă era acela că în final reuşisem s-o ademenesc pe Ellen Emmet afară, pe balcon, şi că uşile fuseseră larg deschise şi blocate în această poziţie.
— Iată-te întors iarăşi din rândul morţilor, mă salută ea, cu un zâmbet uşor. Ai dispărut aproape un an şi n-ai trimis nici măcar o ilustrată din Ceylon, în care să spui că eşti bine.
— Ai fost bolnavă.
— Aş fi putut să fiu.
Era mică de statură şi, ca toate femeile care urăsc lumina zilei, folosea din plin produsele cosmetice pe sub îmbrăcăminte. Îmi amintea de o păpuşă mecanică foarte complicată, dar tu mecanismul stricat — avea o graţie rece şi tendinţa să te lovească la ţurloaie tocmai atunci când te aşteptai mai puţin; şi mai avea şi-o grămadă de păr blond-castaniu, împletit într-o coafură ca un nod gordian, care mă chinuia, în timp ce mă munceam să i-l desfac în gând; ochii ei împrumutau oricare culoare i-ar fi plăcut zeului ales de ea pentru acea zi aparte — nuanţa nu mi-o amintesc acum, dar undeva, adânc, adânc, în interiorul lor, erau întotdeauna albaştri.