Scrise întrebarea pe tăbliţă, apoi începu să treacă betişoarele de coada-şoricelului dintr-o mână într-alta, până ce-i ieşi prima linie, începutul. Un opt. Jumătate din cele şaizeci şi patru de hexagrame deja eliminate. Despărţi betişoarele şi obţinu cea de-a doua linie. Curând, fiind atât de expert, avu toate şase liniile; hexagrama îi stătea înainte şi nu avea nevoie s-o identifice cu ajutorul tabelului. Putea recunoaşte în ea Hexagrama Cincisprezece. Ch'ien. Modestia. Ah. Cel umil va fi înălţat, cel semeţ va fi doborât, familiile puternice smerite; nu trebuia să se mai uite pe text — îl ştia pe dinafară. Semn bun. Oracolul îi dădea aviz favorabil. Şi totuşi, era puţin dezamăgit. Era ceva stupid cu Hexagrama Cincisprezece. Prea bună. Natural că va fi modest. Probabil conţinea ea vreo idee, oricum. În definitiv, el nu avea nici o putere asupra bătrânului W.-M. Nu-l putea sili să-l primească înapoi. Tot ce putea face era să adopte punctul de vedere al Hexagramei Cincisprezece; era genul de situaţie în care cineva trebuie să solicite, să spere, să aştepte cu credinţă. Cerul, la timpul potrivit, îl va înălţa în vechea lui slujbă sau chiar până la ceva mai bun.

Nu avea de citit nici o linie, nici un nouă, nici un şase, era staţionar. Aşa că terminase. Nu se trecea într-o a doua hexagrama.

O altă întrebare, aşadar. Pregătindu-se, spuse cu voce tare:

— Am s-o mai văd pe Juliana?

Nevastă-sa. Sau mai bine zis, fosta nevastă. Juliana divorţase de el cu un an în urmă şi nu o mai văzuse de luni de zile; de fapt nici măcar nu ştia unde locuia. Evident, părăsise San Francisco. Poate chiar S.P.A. Prietenii lor comuni fie nu ştiau, fie nu-i spuneau despre ea.

Mânui preocupat beţele de codiţa-şoricelului, cu ochii ţintă la semne. De câte ori întrebase despre Juliana, despre una sau alta? Uite hexagrama, zămislită prin jocul întâmplării de tulpinile uscate de plantă. Întâmplare, şi totuşi având rădăcini în momentul în care trăia el, în care viaţa lui era legată laolaltă cu toate celelalte vieţi şi particule din univers.