Radioul velotaxiului trâmbiţa muzică populară, luându-se la întrecere cu radiourile altor taxiuri, automobile şi autobuze. Childan nu auzea; era obişnuit. Nu observa nici enormele firme de neon cu permanentele lor reclame acoperind faţadele oricărei clădiri mai mari. În definitiv, are el însuşi propria lui firmă; noaptea, se aprindea şi se stingea laolaltă cu toate celelalte din oraş. Cum altfel să-ţi faci reclamă? Trebuia să fii realist.

De fapt, rumoarea radiourilor, zgomotele traficului, firmele şi oamenii îl linişteau. Îi absorbeau îngrijorarea. Şi era plăcut să fie plimbat cu bicicleta de către o altă fiinţă omenească, să simtă încordarea muşchilor chinezoiului transmisă sub forma unor vibraţii regulate; un fel de maşină de relaxare, se gândi Childan. Să fie tras în loc de a trebui să tragă. Şi… să aibă, chiar şi pentru un moment, o poziţie superioară.

Se trezi, cu vinovăţie. Prea multe de plănuit, nu-i timp de moţăială. Era oare îmbrăcat potrivit pentru a pătrunde la Nippon Times Building? Te pomeneşti că îşi va pierde cunoştinţa în liftul ultra-rapid. Dar avea la el pastile contra răului de viteză, un produs german. Diferitele formule de adresare… le ştia. Pe cine să trateze cu politeţe, pe cine cu grosolănie. Să fie nepoliticos cu uşierul, cu liftierul, cu recepţionerul, cu ghidul, cu portarul. Să se încline, dar să privească drept prin ei, ca şi cum n-ar fi existat. Erau acoperite astfel toate situaţiile? Dar vizitatorii străini? La Misiunea Comercială puteau fi văzuţi adeseori şi germani, ca şi neutri.

Iar apoi, putea, de asemenea, vedea un sclav.

Nave germane sau din Sud trăgeau în permanenţă la docurile din San Francisco, şi negrilor li se permitea când şi când să iasă pentru intervale scurte. Întotdeauna în grupuri mici de trei. Şi nu puteau rămâne afară după căderea nopţii; chiar şi potrivit legii Pacificului, trebuiau să respecte această restricţie.