Dar tot sclavii descărcau şi în docuri, iar aceştia trăiau în permanenţă pe ţărm, în barăci, pe chei, deasupra conductelor de apă. Nu se putea afla nici unul în birourile Misiunii Comerciale, dar dacă se descărca ceva… spre exemplu, el avea să-şi care singur bagajele la domnul Tagomi în birou? Sigur că nu. Va trebui găsit un sclav, chiar dacă trebuie să aştepte un ceas. Chiar dacă era să piardă întâlnirea. Nici nu se punea problema să fie văzut de vreun sclav cărând ceva; trebuie să fie foarte atent la asta. O greşeală de genul ăsta l-ar costa serios; şi-ar pierde onoarea în faţa celor care l-ar vedea.

Într-un fel, se gândi Childan, aproape că mi-ar plăcea să-mi car singur bagajele în Nippon Times Building ziua în amiaza mare. Ce gest măreţ. Nu este propriu-zis ilegal; nu m-ar băga la închisoare. Şi mi-aş arăta adevăratele sentimente, acea parte a omului care nu este arătată niciodată în public. Însă…

Aş putea-o face, se gândi, dacă n-ar fi nenorociţii ăştia de sclavi negrii care ard gazul prin preajmă; i-aş suporta pe cei de deasupra s-o vadă, dispreţul lor — de altfel, mă dispreţuiesc şi mă umilesc zilnic. Dar să mă vadă cei de jos, să le simt sfidarea. Spre exemplu, chinezoiul ăsta, care tot pedalează înaintea mea. Dacă nu luam un velotaxi, dacă mă vedea încercând să merg pe jos la o întâlnire de afaceri…

Nemţii trebuiau blamaţi pentru situaţie. Tendinţa lor de a muşca mai mult decât pot mesteca. În definitiv, abia reuşiseră să câştige războiul şi, dintr-o dată, trecuseră la cucerirea sistemului solar, în timp ce acasă dăduseră edicte care… ei bine, ideea, cel puţin, era bună. Şi, în fond, avuseseră succes cu evreii, ţiganii şi studenţii biblici. Iar slavii fuseseră împinşi înapoi cu două mii de ani, în patria lor, Asia. Afară cu totul din Europa, spre uşurarea tuturor. Înapoi la creşterea yacilor şi la vânătoarea cu arcul şi săgeata.