— La noi în Kansk trăiau doi vidanjori — tată și fiu. Acolo nu exista canalizare, ci doar niște gropi, pur și simplu, în care se strângea ăsta… terciul. Și ei scoteau din ele căcatul cu căldarea și îl vărsau în hârdăul lor. Tatăl, ca specialist cu multă experiență, cobora în groapă, iar fiul îi slobozea de sus căldarea. Dar iată că, într-o zi, băiatul n-a putut ține bine căldarea și a vărsat-o îndărăt peste tătâne-su. Tătâne-su s-a șters, s-a uitat la el de jos în sus și a zis cu multă amărăciune: „Eh, zice, nătărăule, popândău ce ești! N-o să iasă nimic din tine. Toată viața o să stai acolo, deasupra”.

Se aștepta ca Donald să zâmbească măcar — în general, Donald era un om vesel, sociabil, nu se pierdea niciodată cu firea, avea în el ceva de student-combatant. Donald însă doar tuși încetișor și zise cu voce stinsă: „Nu poți să golești toate gropile…”, iar Van, care se învârtea pe lângă tomberon, întrebă deodată cu mult interes:

— Ce preț are la voi?

— Cine ce preț are? zise Andrei fără să priceapă.

— Scârna. E scumpă?

Andrei izbucni într-un râs șovăitor.

— Cum să-ți spun… Depinde a cui este.

— Păi la voi e diferită? se miră Van. La noi e la fel. Și a cui e cea mai scumpă?

— A profesorilor, răspunse Andrei numaidecât, pur și simplu neputându-se stăpâni.

— A! făcu Van, dând din cap, și mai vărsă un făraș de gunoi. Înțeleg. Dar în satul nostru nu erau profesori, așa că prețul era unul — cinci yuani căldarea. Asta în Sichuan, dar în Jiangxi, bunăoară, prețurile ajungeau la șapte și chiar opt yuani.

Andrei înțelese în sfârșit. Îi veni brusc să întrebe dacă e adevărat că la chinezi cel ce vine în vizită trebuie să se ușureze în grădina gazdei, însă, firește, îi fu rușine.

— Cum o fi acum la noi — nu știu, continuă Van, în ultima vreme n-am locuit la țară… Dar de ce la voi cea de profesor este mai scumpă?