— Nu vă speriați, îi spuse Kensi, zâmbind politicos. Aceștia sunt gunoierii noștri. În stare de trezie sunt absolut inofensivi… Van, chemă el. Dânsa-i Selma Nagel, nou-venită. Ordin s-o instalăm la tine în apartamentul optsprezece. Optsprezece-i liber?

Van, scoțându-și din mers mănușile, se apropie de ei.

— E liber, zise el. E liber de mult. Bună seara, Selma Nagel. Eu sunt portarul, mă cheamă Van. Dacă aveți nevoie de ceva — iată ușa de la locuința portarului, să veniți la mine.

— Scoate cheia, spuse Kensi. Veniți, o să vă conduc, se adresă el fetei.

— Nu-i nevoie, rosti ea cu glas obosit. Mă descurc singură.

— Cum doriți, zise Kensi și salută din nou cu mâna la chipiu. Poftim geamantanul dumneavoastră.

Fata luă geamantanul de la Kensi și cheia de la Van, dădu din cap, aruncându-și părul care îi cădea pe ochi, și întrebă:

— La ce scară?

— Drept înainte, zise Van. Aceea de sub fereastra luminată. Etajul cinci. Poate vă e foame? Doriți un ceai?

— Nu, nu vreau, spuse fata, scutură iar din cap și, țăcănind cu tocurile pe asfalt, pomi direct spre Andrei. El se dădu la o parte, lăsând-o să treacă. Când ajunse în dreptul lui, simți un miros puternic de parfum și sulimanuri. Și el privi în urma ei în timp ce trecea prin cercul luminat — fusta era foarte scurtă, un pic mai lungă decât puloverul, iar picioarele goale erau albe, și lui Andrei i se păru că luminează când ea ieși de sub arcul porții în întunericul curții, și în acest întuneric se zărea numai puloverul ei alb și picioarele albe, scânteietoare. Apoi răsună vaietul, scâncetul ușii trântite fără milă, și atunci Andrei își aprinse automat o țigară, închipuindu-și