cum aceste picioare albe delicate calcă pe scară treaptă după treaptă, pulpele netede, gropițele sub genunchi — poți să-ți pierzi mințile… Cum urcă mai sus și mai sus, etaj după etaj, și se oprește în fața ușii de la apartamentul optsprezece, exact vizavi de apartamentul șaisprezece… La naiba, ar trebui măcar să schimb lenjeria de pat, nu am schimbat-o de trei săptămâni, fața de pernă s-a făcut cenușie ca o obială… Dar cum arată la față? Bravo, nu-mi amintesc defel cum arată la față! îmi amintesc doar picioarele.

Brusc își dădu seama că nimeni nu scotea o vorbă, nici măcar însuratul Van, dar în aceeași clipă Kensi rupse tăcerea.

— Eu am un unchi de-al doilea, colonelul Maki. Fost colonel în fosta armată imperială. La început a fost aghiotantul colonelului Osim și doi ani a stat la Berlin. Pe urmă a fost numit locțiitorul atașatului nostru militar în Cehoslovacia și a asistat la intrarea nemților în Praga.

Van îi făcu semn lui Andrei, săltară dintr-o smucitură tomberonul și îl urcară cu bine în camion.

— …Pe urmă, continuă Kensi fără grabă, aprinzându-și o țigară, a luptat ceva în China, cred că undeva în sud, în direcția Cantonului. După asta a comandat divizia care a debarcat în Filipine și a fost unul din organizatorii celebrului „marș al morții” celor cinci mii de prizonieri americani — scuză-mă, Donald… Apoi iau trimis în Manciuria și l-au numit comandantul zonei fortificate Sahalean, unde, între altele, pentru păstrarea secretului, a băgat într-o mină cinci mii de muncitori chinezi după care a aruncat-o în aer… scuză-mă, Van… Pe urmă a ajuns prizonier la ruși, care, în loc să-l spânzure ori, ceea ce era același lucru, să-l predea Chinei, l-au închis în total pentru zece ani într-un lagăr de concentrare…

Câtă vreme Kensi povesti toate acestea, Andrei izbuti să se cațere în camion, îl ajută pe Donald să așeze tomberoanele, ridică și fixă oblonul, îl trată pe Donald cu o țigară, și toți trei stăteau