acum înaintea lui Kensi și îl ascultau: Donald Cooper, înalt, adus de spate, într-o salopetă decolorată, față prelungă cu riduri în colțurile gurii, bărbie ascuțită, năpădită de păr aspru, cărunt și rar; și Van, cu umeri lați, scund și îndesat, aproape fără gât, într-o scurtă veche vătuită, cârpită cu grijă, cu față lată, cafenie, nas cârn, surâs binevoitor, ochi negri în crăpăturile pleoapelor ușor umflate; și Andrei simți că îl înfioară un sentiment acut de bucurie la gândul că toți acești oameni din țări diferite și chiar din timpuri diferite s-au adunat aici laolaltă și fac o treabă foarte utilă, fiecare în postul său.

— …Așadar, el susținea, încheie Kensi, că femeile cele mai grozave pe care le-a cunoscut vreodată au fost emigrantele rusoaice de la Harbin.

Kensi tăcu, azvârli chiștocul jos și îl strivi insistent cu talpa pantofului sclipitor.

— Ce rusoaică mai e și asta? spuse Andrei. Selma și, pe deasupra, Nagel…

— Da, este suedeză, zise Kensi, dar nu-i totuna?

— Bine, hai să plecăm, spuse Donald și urcă în cabină.

— Auzi, Kensi, tu ce-ai fost înainte? întrebă Andrei, apucând clanța portierei.

— Controlor la turnătorie, și înainte — ministru al…

— Nu, nu aici, acolo…

— A, acolo? Acolo am fost colaborator literar la editura „Hayakawa”…

Donald porni motorul, și bătrânul camion începu să zdrăngănească și să tremure, scoțând rotocoale groase de fum albastru.

— Semnalizatorul din dreapta camionului nu funcționează! strigă Kensi.

— N-a funcționat niciodată, răspunse Andrei.

— Reparați-l! Data viitoare vă amendez.

— Ce pacoste pe capul nostru, oftă Andrei.

— Ce-ai zis?

— Vânează-i pe bandiți, zic, nu pe șoferi! răcni Andrei, încercând să acopere duduitul motorului. Ți-a cășunat pe semnalizatorul nostru! Oare când o să vă izgonească pe toți, trântorilor…

— Curând! strigă Kensi. Foarte curând, n-o să treacă nici o sută de ani!