Totuşi, camere identice constituiseră «un cămin» pentru majoritatea membrilor speciei umane, pe cea mai mare parte a duratei istoriei sale. Era suficient ca Alvin să formuleze gîndul corespunzător, pentru ca zidurile să devină ferestre, deschizîndu-se asupra oricărei părţi din oraş unde ar fi vrut el. O altă dorinţă şi maşinării niciodată vizibile umpleau încăperea cu imaginile proiectate ale pieselor de mobilier visate. Întrebarea dacă erau sau nu «reale» preocupase puţini indivizi ai ultimului miliard de ani. Cu siguranţă că nu se dovedeau mai puţin reale decît celălalt mare impostor, materia solidă, iar în plus, cînd încetau să mai fie necesare, puteau fi returnate în lumea fantomă a Băncilor Memoriei. Aidoma tuturor obiectelor din Diaspar, nu se uzau niciodată şi nici nu se modificau, dispărînd doar dacă matricile corespunzătoare ar fi fost intenţionat anulate printr-un act de voinţă.
Alvin îşi reconstruise parţial camera, cînd în ureche îi răsună un clinchet persistent. Formulă mental codul de acces şi peretele pe care pictase se destrămă. După cum se aşteptase, erau părinţii lui, înapoia cărora se zărea Jeserac. Prezenţa tutorelui îi semnala că nu era vorba de o reuniune familială obişnuită ― însă el ştia deja aceasta.
Iluzia era perfectă şi nu se risipi nici cînd Eriston începu să vorbească. De fapt, cei trei se aflau la distanţă de kilometri unii de ceilalţi, dar constructorii oraşului cuceriseră spaţiul tot atît de complet pe cît subjugaseră timpul. Alvin nu ştia nici măcar unde locuiau părinţii săi, între numeroasele turnuri şi labirinturi întortocheate ale Diasparului. Amîndoi îşi schimbaseră reşedinţa de cînd el fusese pentru ultima dată, fizic, lîngă ei.