Rămînea de găsit răspuns la o singură problemă: ce era de făcut?

Întrebarea îl smulse din reverie. De ce să stea acolo, într-o asemenea stare de tulburare, cînd în oraş se găsea un loc unde îşi putea afla o oarecare linişte sufletească?

Pîlpîind, o porţiune din perete dispăru. Tînărul păşi în coridor, iar moleculele polarizate îi mîngîiară chipul precum adierea unei brize. Existau mai multe moduri de transport, dar Alvin preferă să meargă pe jos. Camera lui se situa în apropierea nivelului principal al Oraşului. Un culoar scurt îl conduse pe o rampă spiralată, coborînd în stradă. Ignoră calea mobilă şi rămase pe trotuarul îngust ― o veritabilă extravaganţă, întrucît trebuia să parcurgă cîţiva kilometri buni. Însă Alvin aprecia efortul fizic, îi anestezia creierul. În plus, erau atîtea de văzut, încît era păcat să goneşti pe lîngă cele mai recente minuni ale Diasparului, cu o eternitate înainte de trăit.

Obiceiul artiştilor din oraş ― şi în Diaspar toţi erau artişti, într-un moment sau altul ― le cerea să-şi etaleze lucrările de-a lungul căilor mobile, astfel încît trecătorii să le poată admira. În acest fel, în numai cîteva zile, întreaga populaţie examina creaţiile merituoase, exprimîndu-şi deschis părerile. Verdictul, înregistrat automat de către selectorii de opinie, pe care nimeni nu izbutise vreodată să-i înşele sau corupe ― şi fuseseră nu puţine încercări ― hotăra soarta lucrării. Dacă voturile favorabile erau în număr suficient de mare, matricea ei intra în memoria oraşului, astfel ca oricine şi oricînd să poată obţine o reproducere absolut identică a operei de artă.

Piesele mai puţin apreciate aveau soarta tuturor lucrărilor fără aprobare publică. Erau fie dizolvate în elementele de bază, fie sfîrşeau în locuinţele prietenilor artiştilor.