În drumul său, Alvin zări un singur objet d'art care să-l atragă, creat din lumină pură, aducînd vag cu o floare îmbobocită. Crescînd lent dintr-un minuscul miez de culoare, se dezvolta în spirale complexe, franjurate, apoi se prăbuşea brusc şi îşi reîncepea ciclul. Dar nu exact în acelaşi mod, întrucît nu existau două reluări perfect identice. Alvin privi mai multe astfel de cicluri, sesizînd de fiecare dată diferenţe subtile şi nedefinite, deşi modelul de bază rămînea neschimbat.

Ştia de ce îi plăcea tocmai acea sculptura intangibilă. Ritmul ei de expansiune îi oferea o impresie de spaţialitate, de evadare chiar. Probabil din acelaşi motiv, nu avea să atragă pe mulţi din concitadinii săi. Îşi însemnă numele artistului şi hotărî să-l caute cu prima ocazie.

Toate drumurile, atît cele mobile cît şi celelalte, se sfîrşeau în parcul ce alcătuia inima verde a oraşului. Aici, într-un spaţiu circular cu diametrul de peste cinci kilometri, se afla amintirea a ceea ce fusese Pămîntul în zilele dinainte ca pustiul să înghită totul, cu excepţia Diasparului. Mai întîi apărea o bandă lată de iarbă, după aceea arbuştii scunzi, crescînd tot mai groşi pe măsură ce înaintai sub umbra lor. În acelaşi timp, terenul cobora într-o pantă lină, astfel că, în cele din urmă, atunci cînd ieşeai din păduricea îngustă, priveliştea oraşului dispărea, ascunsă de paravanul copacilor.

Apa curgătoare din faţa lui Alvin se numea, simplu, Rîul. Nu avea şi nici nu-i trebuia un alt nume. Din loc în loc îl traversau poduri înguste. Curgea în jurul parcului într-un cerc complet, închis, întrerupt de bazine ocazionale. Faptul că un rîu atît de iute revenea la propriul izvor, după un parcurs de mai puţin de zece kilometri, nu-l frapase niciodată pe Alvin, deşi reprezenta ceva neobişnuit. Nu s-ar fi gîndit deloc la acest subiect, nici dacă Rîul ar fi curs în susul pantei. În Diaspar existau lucruri cu mult mai stranii.