Înainte de acea primă imagine nu exista nimic. Poate că într-o bună zi, golul se va umple, însă gîndul era mult prea îndepărtat pentru a-l afecta emoţional.

Reveni la obsedantul mister al naşterii sale. Lui Alvin nu i se părea ciudat să fi fost creat, instantaneu, de puterile şi forţele care materializau toate celelalte obiecte din viaţa zilnică. Nu, nu acesta reprezenta misterul. Enigma pe care nu izbutise s-o rezolve şi pe care nimeni nu putea să i-o explice, era unicitatea lui.

Unicitatea, un cuvînt ciudat şi trist, un sentiment ciudat şi trist. Cînd îl foloseau la adresa sa ― aşa cum auzise deseori, în clipele în care nimeni cu bănuia că el ascultă ― părea să implice un sens răuvoitor, ameninţînd nu doar propria lui fericire.

Părinţii, tutorele, cunoscuţii încercaseră să-l protejeze în faţa adevărului, dorind parcă să apere inocenţa lungii sale copilării. Curînd, duplicitatea urma să ia sfîrşit; peste cîteva zile avea să devină cetăţean cu drepturi depline al Diasparului, şi nimic din ceea ce dorea să afle nu i s-ar mai fi putut ascunde.

De ce, de pildă, nu-şi găsea locul în saga? Dintre miile de distracţii ale oraşului, ele erau cele mai populare. Intrînd într-o saga, nu te transformai într-un simplu observator, precum în primitivele spectacole ale epocilor îndepărtate, pe unde Alvin scotocise dealtminteri de cîteva ori. Deveneai un participant activ, capabil să-ţi foloseşti ― ori aşa ţi se părea ― iniţiativa personală. Evenimentele şi scenele ce alcătuiau materia primă a aventurilor fuseseră concepute demult, de artişti uitaţi, însă exista suficienta flexibilitate pentru a permite fluctuaţii importante. Pătrundeai în aceste lumi imaginare alături de prieteni, căutînd senzaţii inexistente în Diaspar, şi atîta vreme cît visul se derula, nu aveai cum să-l deosebeşti de realitate. În definitiv, cine putea să fie sigur că Diaspar însuşi nu era doar vis?