Nimeni n-ar fi putut parcurge vreodată toate povestirile concepute şi înregistrate de la întemeierea oraşului. Ele vizau totalitatea sentimentelor şi stărilor sufleteşti şi conţineau o varietate infinită de subtilităţi. Unele, apreciate în special de tineri, conţineau simple întîmplări dramatice, cu aventuri şi descoperiri tulburătoare. Altele explorau psihologia minţii, în timp ce alte cîteva ofereau exerciţii de logică sau matematică, spre deliciul unor creiere mai rafinate.

Deşi părea să-i mulţumească pe semenii săi, orice saga îi lăsa lui Alvin o senzaţie de incomplet. Cu toate detaliile şi surprizele lor, cu toate decorurile şi temele variate, le lipsea ceva.

Aventurile, hotărîse el, nu duceau nicăieri. Întotdeauna erau proiectate pe o pînză îngustă, iar nu într-o panoramă grandioasă, nu peisajele vaste după care tînjea sufletul său. Mai mult chiar, niciodată nu se făceau nici măcar aluzii la imensităţile unde se desfăşuraseră în fapt vieţile străbunilor ― vidul dintre stele şi planete. Autorii aventurilor suferiseră de aceeaşi stranie fobie înrădăcinată în toţi locuitorii Diasparului. Toate povestirile trebuiau să se desfăşoare în locuri închise, în grote subterane sau în văi micuţe, înconjurate de munţi ce ascundeau restul lumii.

O singură explicaţie era posibilă. Demult, poate înainte de fondarea Diasparului, se petrecuse ceva ce nu numai că potolise curiozitatea şi ambiţia Omului, dar îl şi alungase dintre stele, ca să se ghemuiască, căutîndu-şi adăpost, în micul univers închis al ultimului oraş de pe Pămînt. Omul renunţase la Univers şi revenise în uterul artificial al Diasparului. Pierise pornirea înflăcărată, nestăvilită, care-l mînase cîndva prin Galaxie şi către insulele înceţoşate de dincolo de ea. De nenumăraţi eoni, nici o navă nu mai pătrunsese în Sistemul Solar. Poate că acolo, departe, printre stele, urmaşii Omului continuau să clădească imperii şi să distrugă sori, dar Pămîntul n-o ştia şi nici nu era interesat s-o afle.