Odaia era întunecată toată, cu excepţia unui perete luminos, unde volburile de culori înfloreau şi se retrăgeau, căci Alvin se lupta cu propriile-i fantezii. O parte a tabloului îl mulţumea; se îndrăgostise de pantele avîntate ale munţilor ţîşnind din ocean. Liniile curbe, ascendente, sugerau forţă şi mîndrie. Le studiase îndelung, apoi le introdusese în memoria vizualizatorului, unde aveau să fie păstrate în timp ce el experimenta cu restul peisajului. Ceva îi scăpa totuşi, deşi nu ştia ce anume. Încercase, iarăşi şi iarăşi, să completeze spaţiile goale, instrumentul citindu-i desenele din minte şi materializîndu-le pe perete. Zadarnic. Contururile erau înceţoşate şi nesigure, culorile mohorîte şi sumbre. Dacă artistul nu-şi cunoştea ţelul, nici cea mai miraculoasă unealtă nu-l putea ajuta să îl găsească.

Alvin îşi anulă mîzgălelile nesatisfăcătoare şi privi posac dreptunghiul pe trei sferturi alb, pe care se străduise să-l umple cu frumuseţe. Mînat de un impuls, dublă dimensiunile porţiunii realizate şi o deplasă în mijlocul ecranului. Nu, era o rezolvare facilă, iar compoziţia nu se echilibra. Mai rău decît atît, modificarea scării dezvăluia defectele construcţiei, lipsa de siguranţă a liniilor atît de hotărîte la o primă vedere. Trebuia s-o ia de la început. «Ştergere completă», comandă maşinii. Albastrul oceanului se decoloră, munţii se destrămară precum ceaţa, pînă ce rămase numai zidul gol. Parcă nici nu existaseră vreodată, parcă se pierduseră în uitarea aceea care absorbise mările şi munţii Pămîntului cu ere înainte de apariţia lui Alvin.

Lumina reveni scăldînd camera, şi dreptunghiul pe care Alvin îşi proiectase fanteziile se contopi cu restul încăperii, dispărînd în pereţi.