Lucra în grădină şi în livadă. Luase crucifixul înalt de doi metri din capela bombardată şi îl folosise pentru a înălţa o sperietoare deasupra straturilor de seminţe, agăţând de el cutii goale de la conserve de sardele, care zăngăneau şi zdrăngăneau la fiecare suflare de vânt. În vilă, ea păşea din mijlocul ruinelor într-o firidă luminată de-o lumânare — acolo se afla valiza ei împachetată cu grijă, în care nu avea prea multe, câteva scrisori, câteva haine făcute sul, o cutie de metal cu rezerve medicale. Curăţase doar câteva secţiuni mărunte din vilă, şi, dacă voia, putea să pună pe foc toată mizeria adunată din ele.

Aprinde un chibrit pe holul întunecat şi îl duce spre mucul lumânării. Lumina i se suie pe umeri. Stă în genunchi, îşi pune mâinile pe coapse şi trage în piept mirosul de sulf. Îşi imaginează că astfel respiră lumina însăşi.

Se retrage câţiva paşi şi, cu o bucată de cretă albă, desenează un dreptunghi pe podeaua de lemn. Continuă să se retragă, desenând alte dreptunghiuri, până face din ele o piramidă, simplă apoi dublă apoi simplă, cu mâna stângă sprijinită de podea, cu capul aplecat, serioasă. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de lumină. În sfârşit, se lasă pe călcâie şi stă ghemuită.

Dă drumul cretei în buzunarul de la rochie. Se ridică şi îşi trage în sus poala fustei şi şi-o leagă în jurul taliei. Din celălalt buzunar scoate o bucată de metal şi o aruncă înaintea sa aşa încât să cadă puţin mai încolo de ultimul dreptunghi.

Se avântă în salturi, picioarele izbind podeaua, umbra lăsată în urmă unduindu-se spre adâncul holului. E foarte sprintenă, tenişii alunecându-i pe numerele desenate în fiecare dreptunghi, aterizând pe un picior, apoi pe amândouă, apoi din nou pe unul, până ce ajunge la ultimul spaţiu desenat.

Se apleacă şi culege bucata de metal, se opreşte în acea poziţie, nemişcată, cu fusta încă legată deasupra coapselor, cu braţele atârnându-i inerte, respirând din greu. Ia o gură de aer şi stinge lumânarea.