Fu apucat din nou de încheietură, iar mâna îi fu vârâtă într-o cutie cu cartuşe. Într-o altă cutie, în dreapta, erau alte gloanţe, acestea însă de şapte milimetri. Mai încolo, altele.

În copilărie fusese crescut de o mătuşă; pe iarba din grădină, ea risipise un pachet de cărţi de joc cu faţa în jos şi îl învăţase un joc numit Pelmanism. Fiecare jucător avea voie să întoarcă câte două cărţi, şi în cele din urmă, din memorie, trebuia să alcătuiască perechi. Toate acestea fuseseră într-o altă lume, cu pârâuri pline de păstrăvi, cu cântece de păsări pe care le putea recunoaşte după câte un crâmpei şovăielnic. O lume în care toate lucrurile aveau nume. Acum, cu faţa acoperită de masca sa de ierburi verzi, culegea câte un cartuş, îl ducea, purtat de cărăuşii săi, dirijându-i spre o armă anume, o încărca, lăsa piedica şi, ţintind în sus, trăgea. Sunetul plesnind dezlănţuit în pereţii canionului. Căci ecoul este sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale. Un om luat drept ursuz şi nebun scrisese acea frază într-un spital englez. Dar el, aici, în acest deşert, era sănătos la cap, îşi avea mintea clară, ridicând cărţile de joc, împerechindu-le cu uşurinţă, zâmbindu-i larg mătuşii şi trăgând un foc în aer la fiecare combinaţie reuşită, şi, treptat, bărbaţii nevăzuţi din jurul său începură să salute fiecare salvă cu o ovaţie. Se întorcea într-o direcţie, apoi revenea, de data asta la mitraliera Breda, întins pe ciudatul său palanchin uman, urmat de un bărbat cu un cuţit, care cioplea coduri paralele pe cutia de cartuşe şi pe patul puştii. Îi creştea inima la toate acestea — mişcarea şi uralele de la capătul singurătăţii sale. Asta era răsplata, propriile sale cunoştinţe, pentru oamenii care îl salvaseră în acest scop anume.