Trecuseră pe lângă fântâni a căror apă era blestemată. În unele spaţii deschise se aflau oraşe ascunse, iar el aştepta în timp ce ei îşi săpau calea prin nisip spre încăperile îngropate, sau până ce descopereau cuiburile de apă. Şi mai fusese frumuseţea pură a unui tânăr neîntinat, asemeni glasului curat al unui copil cântând într-un cor, rămas în memorie drept cel mai desăvârşit dintre sunete, cea mai clară undă a râului, cel mai limpede adânc de mare. Aici, în deşert, care la rândul său era o mare străveche unde nimic nu era fix, totul plutea — ca unduirea pânzei pe trupul băiatului, ca şi cum, în dansul lui, s-ar fi cufundat sau s-ar fi desprins de un ocean sau de propria sa placentă azurie. Un băiat înfierbântându-se, membrul său înălţat în lumina focului.

Apoi focul e astupat cu nisip, fumul lui destrămându-se în jurul lor. Tăcerea instrumentelor muzicale, ca un puls ca o ploaie. Băiatul îşi întinde braţele peste focul înăbuşit, amuţind flautele. Şi nu mai e nici un băiat, nici o urmă de paşi când el porneşte mai departe la drum. Doar zdrenţele împrumutate. Unul dintre bărbaţi se strecoară de-a buşilea şi culege sperma risipită în nisip. O aduce albului traducător de arme şi i-o pune în palmă. În deşert e venerată numai apa.

Fata stă în picioare deasupra chiuvetei, apucând-o strâns, privind peretele de ghips. A luat toate oglinzile şi le-a aşezat într-o cameră goală. Se ţine de chiuvetă şi îşi leagănă capul dintr-o parte într-alta, şi umbra îi unduieşte, îşi înmoaie mâinile şi şi le trece prin păr până ce e ud în întregime. Asta o răcoreşte şi îi place când iese afara şi adierile o întâmpină, alungând furtuna.

II