Aproape o ruină

Bărbatul cu mâinile bandajate era in spitalul militar din Roma de mai mult de patru luni când, din întâmplare, auzi despre pacientul ars şi infirmiera sa, îi auzi numele. Se întoarse din uşă şi se duse direct spre grupul de doctori pe lângă care trecuse, să întrebe unde se aflau. Era de multă vreme în acel spital, în convalescenţă, iar ei îl ştiau drept un tip retras. Dar acum le vorbi, întrebându-i despre fată, îi surprinse pe toţi. In tot acel timp în spital nu vorbise niciodată, comunicând doar prin semne şi grimase şi, din când în când, câte un rânjet. Nu le spusese nimic despre sine, nici măcar numele, îşi scrisese numai numărul de înregistrare, care dovedea că luptase de partea aliaţilor.

Statutul său fusese verificat de două ori şi confirmat prin mesaje de la Londra. Avea pe trup un mănunchi de răni cunoscute. Astfel, doctorii se întorseseră la el, îşi clă tinaseră capetele către bandajele lui. O celebritate, la urma urmei, dorind discreţie. Un erou.

Aşa se simţea cel mai în siguranţă. Nedezvăluind nimic. Fie că îl abordau cu blândeţe, fie cu viclenie, fie cu cuţite. De mai mult de patru luni nu scosese un cuvânt. În prezenţa lor era o creatură voluminoasă, aproape o ruina când fusese adus şi începuse să primească doze periodice de morfină pentru durerea din mâini. Obişnuia să stea într-un fotoliu pe întuneric, urmărind valul de mişcare printre pacienţi şi infirmiere, prin saloane şi magazii de medicamente.

Dar acum, trecând pe lângă grupul de doctori de pe hol, auzi numele fetei şi îşi încetini pasul şi se întoarse şi se apropie de ei şi îi întrebă în ce spital anume lucra, îi spuseră că se afla într-o fostă mănăstire de măicuţe ocupată de germani, apoi transformată în spital după ce fusese asediată şi cucerită de aliaţi. Printre dealuri, la nord de Florenţa. Sfărâmată aproape în întregime de bombardamente. Periculoasă. Fusese doar provizoriu spital de campanie. Dar infirmiera şi pacientul refuzaseră să plece. De ce nu i-aţi obligat?