Mulţumesc.

Ieşi din spital în razele soarelui, în aer liber pentru prima dată în patru luni de zile, afară din saloanele cu Iu mina lor verde, rămase în mintea sa ca nişte cioburi de sticlă. Stătu acolo nemişcat, respirând adânc întreaga lume, graba tuturor. În primul rând, îşi spuse, am nevoie de pantofi cu tălpi de cauciuc. Am nevoie de gelato

Îi fu greu să adoarmă în tren, zdruncinat dintr-o parte într-alta. Toţi ceilalţi călători fumând în compartiment. Tâmpla izbindu-i-se de tocul ferestrei. Toată lumea era îmbrăcată în haine întunecate, iar vagonul părea a fi în flăcări de atâtea ţigări aprinse. Observă că de câte ori treceau pe lângă un cimitir, pasagerii din jurul lui îşi făceau cruce. Nici ea nu e într-o formă prea bună.

Gelato pentru amigdale, îşi aminti. Însoţind o fetiţă care mergea cu tatăl ei să-şi scoată amigdalele. Fetiţa aruncase o privire în salonul plin de copii şi pur şi simplu refuzase. Ea, cea mai binevoitoare şi veselă dintre copii, se transformase brusc într-o stâncă în refuzul ei de neclintit. Nimeni n-avea să smulgă nimic din gâtul ei, deşi ştiinţa timpului o recomandase. Avea să trăiască cu „ele” înăuntru, oricum ar arăta. El încă nu avea nici cea mai vagă idee ce era o amigdală.

Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău era când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, să taie mai departe. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.

O forfoteală în tavan, ca un şoricel.

Se opri cu valiza în mână la capătul îndepărtat al coridorului, îşi lăsă jos bagajul şi făcu cu mâna prin întuneric şi peste băltoacele intermitente de lumină din jurul lumânărilor. Nu se auzi nici un zgomot de paşi când se apropie de ea, nici un sunet pe podea, şi asta o surprinse, i se păru cunoscut şi mângâietor faptul că putuse să intre în intimitatea ei şi a pacientului englez fără stridenţă.